Simfonia naturii şi a cuvintelor – de Olimpia Sava

       Universul mărunt, al
boabei şi al fărâmei, pare inepuizabil în cărţile Olimpiei Sava, o Elena
Farago a literaturii pentru copii. Pasiunea cu care investighează lumea pură a
celor mici şi cu care inventează universuri compensatorii, comprehensiunea cu
care se apleacă asupra unor teme de interes pentru cei mici, urmărind,
deopotrivă, latura estetică şi etică, se armonizează în empatia maturului atât
pentru lumea inocentă a copilăriei, cât şi pentru coordonata formativă a
tematicii abordate.

Această latură formativă, urmărită asiduu de autoare, îşi
găseşte împlinirea într-un imaginar predominant ludic, instrumentele de
construcţie părând jucării cu care, în joacă, se poate construi o lume
asemănătoare celei aievea, populată de valorile unui cod moral tradiţional, pe
care copilul îl primeşte odată cu înţelegerea necesităţii de a fi bun, cinstit,
îngăduitor. Valorile cultivate – bunătate, milă, compasiune, respect,
responsabilitate etc. urmăresc să atingă şi să influenţeze sufletul celor mici,
dirijându-i astfel în mersul lor ascendent spre lumina cunoaşterii.

            Cărţile
Olimpiei Sava,
Curcubeie de vânzare (2009), Numai faptele vorbesc(2013), Petale de suflet, Învârtind cuvintele, Simfonia
naturii, apărute în 2014, îi adună frumuseţea şi generozitatea sufletului,
predispoziţiile spre armonie şi echilibru şi le transpun într-o lume minunată
în care accesul este posibil cu un suflet la fel de curat, cu înţelegere pentru
microuniversul pe care preocupările noastre „măreţe” ar fi tentate să-l ignore.

În Simfonia naturii,
versurile au o cantabilitate dată şi de frumuseţea temelor şi de perspectiva
ludică prin care Olimpia Sava urmăreşte să educe aplecarea spre frumos şi să
responsabilizeze copilul asupra datoriei de a ocroti lumea din jurul nostru.
„Simfonia naturii” este urmărită la nivel cosmic prin motive romantice: luna,
stelele, constelaţiile, într-o viziune predominant pesonificatoare, şi la nivel
terestru prin motive şi metafore adecvate precum rotaţia anotimpurilor, copacii
– ninşi, desfrunziţi sau plini de frunze şi de rod, zăpada, promoroaca,
ninsoarea alecsandriniană, omul de zăpadă, într-o viziune empatică, de
apropiere de comprehensivă şi responsabilă de toate obiectele lumii. O
seninătate caldă, provenită din acceptarea lucrurilor fireşti, învăluie aceste
poezii într-o atmosferă tonică, de echilibru şi de armonie.

            Multe
sunt pasteluri impresioniste într-o viziune antropomorfică (Pânza cerului s-a rupt), care, fără a fi
copleşitoare prin gravitate, impresionează prin puterea lirică de a sugera un
dezastru de proporţii cosmice: „Soarele, vulcan erupt,/ Pânza cerului a rupt/
Undeva la asfinţit/ şi pe boltă s-au ivit// Flăcări, magmă, şiroind/ Şi tot
cerul înroşind”. Predispoziţia pentru pictural apare şi în Stăpâna nopţii, Lună plină,
Buchet pe lună, Sublimă singurătate care alcătuiesc un ciclu al lunii, în care se
pot identifica două dimensiuni – una în notă ludică, alta, într-o notă gravă.

Perspectiva antropomorfizantă din Luna îndrăgostită trimite la legenda Lunii şi a Soarelui, însă
Olimpia Sava îi dă o notă sprinţară pentru ca irizările tensiunii dramatice să
dispară în lirismul cald, învăluitor: „O steluţă călătoare/ Se îndreaptă către
Soare,/ Să-l invite la serată/ Când e bolta înstelată// Ar dori ca el să vină/
Cu o trenă de lumină,/ S-o aşeze la picioare/ Lunii. Doamna nopţii are//
Strălucirea-nlăcrimată/ Că-i de soare amorezată…”.

În De-a v-aţi
ascunselea, spectacolul cosmic este văzut în aceeaşi notă ludică, astrele
având, asemenea copiilor, o insaţiabilă predispoziţie către joc şi joacă.
Această capacitate de a inventa în ludic este cu adevărat impresionantă: „Luna
să se joace vrea./ Cum? De-a v-aţi ascunselea!/ Multe stele-au refuzat,/ Că…
n-au vreme de jucat,// Dar o stea mai zvăpăiată/ S-a înscris la joc îndată,/
Iar un nor puţin bondoc/ A intrat şi el în joc…” La fel stau lucrurile în Unde-i luna?, Escapadă, Carul Mare-i
supărat, Stele balerine.

            Intemperiile
nu provoacă spaime, ci devin un prilej minunat pentru a oferi copiilor un dar
preţios – jocurile de iarnă ca în Decor
de iarnă: „Iarna, îmblânzită parcă,/ Ne invită iar la joacă./ Chiar se pare
că regretă/ Gerul şi, cu o baghetă,// Face semn ca orice nor/ Să se scuture
uşor,/ Astfel ca din cer să cadă/ Mici steluţe de zăpadă.// Atmosfera-i
minunată,/ Ca un basm frumos arată./ Ies copiii, mulţi, pe stradă,/ Să se joace
cu zăpadă”.

Interogaţiile mai grave din Singurătatea omului de zăpadă sunt întoarse în aceeaşi cheie
ludic-ironică pentru a feri sufletul inocent al copilului de spaimele
existenţiale, dar nu şi fără a-l responsabiliza asupra suferinţei: „Stă în
curte părăsit/ Şi se-ntreabă: ce-am greşit? (…)// Astă noapte n-am dormit,/
Ce mai fac, sunt fericit?…”

Primăvara se vesteşte printr-un emisar cunoscut –
ghiocelul, „clopoţel pe cărare”, iar copiii o descoperă curioşi: „Pe o creangă
într-un pom/ S-a urcat un pui de om (…)// Îl întreabă mama mare:/ – Bogdănel,
ce ai tu oare?/ – Urmăresc de se desfac/ Muguraşii din copac,// Florile să văd
cum cresc…” (Dor de primăvară).
Fenomenele asociate anotimpului apar toate, în intenţia didactică, am spune, de
a dezvălui celor mici tainele care alcătuiesc simfonia naturii în acest moment al rotaţiei eterne.

Nu lipseşte vara asociată pictural cu un „covor verde şi
multicolor”, cu „soarele de vară”, arzător, şi cu sugestia beneficiilor ploii:
„Soarele e arzător…/ Arde azi necruţător./ De nu plouă până mâine,/ Grâu nu
vom avea, de pâine”.

Paparudele, Caloianul, rituri de invocare a ploii,
obiceiuri tradiţionale, apar ca motiv cu parfum rural, ploaia torenţială,
seceta alcătuiesc un tablou în note campestre, cu tonuri uşor idilice, necesare,
însă, pentru a sugera frumuseţea, muzica perpetuă a acestei simfonii a naturii.

            Toamna
este anunţată ca o victorie – Vine
toamna!, dar şi cu motivele bacoviene precum frigul, ploaia (Ploaie mocănească). Această notă e
contracarată de imaginea senină, luminoasă a unei toamne tonice, romantice ca
în Romantism de toamnă în care
frunzele aurii aşază un covor foşnitor: „Ţes covoare ne-ncetat/ Frunzele, ce au
picat/ În grădini şi peste tot…”, iar roadele se oferă generos culegătorilor
– Fructe pe ram.

Un motiv literar, precum sperietoarea conferă peisajului autumnal o notă originală prin
bonomie şi jovialitate: „Dac-aţi şti cât e de greu/ Să rămâi în ploi şi soare,/
Câmpul să păzeşti mereu!/ Nici fărâmă de mâncare,/ Niciodată, nu mi-au dat,/
N-am nimic de încălţat/ Şi, vedeţi, m-au îmbrăcat/ Doar în haine de-aruncat!” (Sperietoarea); altul, greierele, se înscrie în viziunea
corectivă, marcând despărţirea de cea clasică 
à la Jean de la Fontaine: „Greieraşul din poveste,/ Despre care am
aflat/ Că e leneş, astăzi este/ Foarte, foarte mult schimbat.// Nu mai cântă
ziua toată/ La vioară cu mult sârg,/ Are hrană adunată/ Pe alese, ca la târg.//
Să mai spună furnicuţa/ Vorbe grele, fel de fel,/ Şi va regreta, drăguţa,/ Căci
bogat e-acum şi el!”

            Culorile
cu care pictează Olimpia Sava sunt puţine şi clare ca-n picturile naive. Ele
ajung în universul celor mici şi îl fac inteligibil. La nivelul prozodiei,
autoarea experimentează versificaţia clasică, evidenţiindu-i avantajele în
cantabilitate, muzicalitate, armonie. Când experimentează şi alte ritmuri,
moderne, efectele de cantabilitate au ceva din muzicalitatea naturală a lui
George Topârceanu: „Pomii toţi au înflorit./ Este primăvară!/ Vietăţile-au
ieşit/ Toate, pe afară (…)// Stau pe o terasă/ Vrăbiuţe zgribulite,/
Foarte-ngrijorate:/ – Rândunelele sosite/ Oare-s îngheţate?…” (Capriciu de primăvară).

            Mai mult
decât oricine, Olimpia Sava îşi dezvăluie sufletul în aceste poeme pentru
copii, un suflet scăldat în inocenţa eternă a vârstei de aur a copilăriei. Din
acest substrat ancestral al fiinţei sale în care s-a retras, blagian, ca un val, sângele strămoşilor, Olimpia
Sava scoate nestemate pentru a îmbogăţi viaţa interioară a celor mici şi acelor
mari.