O noapte pe domeniul Helmuth – de Priotese Sebastian Constantin

Întotdeauna am fost un inadaptat în cătunul de la poalele muntelui în
care-mi trăiam viața solitară. Da, nu greșesc defel dacă spun că întotdeauna
m-am aflat în această situație. Crescusem într-un conac ce se afla pe buza unui
deal, pe care dacă îl coboram – cum făceam de nenumărate ori – ajungeam la
pârâul care-i asigura codrului care împodobea dealul prospețimea și frumusețea
de care eram atât de atașat încât imi petreceam cea mai mare parte a timpului
plimbându-mă printre copaci, fluierând melodii melancolice, acompaniat doar de
foșnetul ruginit al frunzelor și de glasul păsărilor. Odată cu trecerea
imperceptibilă a anilor, inadaptarea mea devenea din ce in ce mai evidentă –
evitam să mă aflu în preajma oamenilor pentru că nu aveam nimic de câștigat de pe
urma unei eventuale apropieri de aceștia. În schimb, aveam un prieten care îmi
era alături la orice oră, fie ea din zi sau orice noapte de smoală – și spun
”de smoală” deoarece noaptea părea mai adâncă și de nepătruns în acest colț de
iad melancolic în care-mi duceam existența decât în alte locuri pe care le
vizitasem în numeroasele mele peregrinări – acel prieten era alcoolul, și nu,
nu am nicio remușcare când aștern acest fapt pe hârtie, cu bună-știință.               Cu cât izolarea mea premeditată
îșî adâncea ghearele-i negre în carnea sufletului meu, cu atât mai mult zâmbeam
atunci când vedeam sticla de vin prăfuită care se afla pe masa unde-mi efectuam
scrierile cu predilecție nocturnă – noaptea mi se părea cel mai potrivit să
scriu, întrucât simțeam mai clar respirația spiritului meu în timp ce se
îngropa adânc în noianul de suspine al lumii ce dormea înăuntrul meu, pulsând
întocmai ca centrul acelei aurora borealis care-și strânge la piept nuanțele de
verde și albastru, ca și cum ar vrea să le adăpostească de atingerea moartă a
calotelor de gheață. Nu de puține ori, atunci când suflam zgura cadaverică a
focului din sobă, îmi imaginam că o suflu întocmai de pe sufletul meu – nu eram
defel un om prea trist, cum presupun că voi, cei care citiți acum aceste
rânduri, credeți; voi spune că eram un om nostalgic, deși nu știam precis
izvorul nostalgiei mele. Scrisul devenise într-un timp foarte scurt un
instrument de cunoaștere pe care îl foloseam, spre fericirea mea, mai des decât
vinul care-mi destindea mădularele în atmosfera udă și macabră a nopții ce-și
pogora aripile-i negre asupra cătunului de la poalele muntelui. Atunci când mă
întrebam – pentru că, da, într-adevăr o făceam din când în când – de ce
ajunsesem să mă izolez de lumea care mă încojura, răspunsul venea prompt și
precis de fiecare dată – îmi plăcea sa observ tot ceea ce mă înconjura, fără a
mă implica personal. Adunasem întreaga întunecime melancolică a lumii pe raftul
cel mai de sus al bibliotecii mele – cotoare roase de vreme de pe care cu greu
se mai putea citi numele autorului, fiecare conținând un ciob din care eu eram
construit – autorii care-mi modelaseră percepția asupra nopții, asupra lumii
nocturne și a tot ceea ce se afla dincolo de vălul – străveziu pentru unii,
opac pentru cei mai mulți – dintre noapte și ceea ce se ascundea în
străfundurile acesteia.

Încă din copilărie fusesem fascinat de ceea ce se afla dincolo de percepția
umană, și-mi imaginam felurite creaturi care populau întunericul nopții,
spirite melancolice care cântau un cântec pe care-l puteau auzi doar cei aleși
– nu aș vrea să înțelegeți că eu aș fi fost o astfel de persoană – ba
dimpotrivă, nu văzusem niciodată în viața mea o fantomă și nu simțisem
niciodată vreo prezență în odaie decât a mea și cea a sticlei de alcool care mă
chema, rezonând în camerele creierului meu îmbuibat. Mă asemănam cu geniul
umbrit al lui Poe, ale cărui oase acum se prefăceau în țărână, purtându-i
sufletul blajin spre alte locuri, mai bune decât cel pământesc, care nu-i
oferise niciun strop de fericire, ci îl distruse la fel de programatic ca o
mașină de calculat. Pe raftul despre care v-am vorbit se regăseau ilustrele
sale lucrări, îngălbenite de ani și ani de uz – atunci când ploua, luam o carte
de-a sa, și deschizând-o cu o prudență falsă pe dată mă prăbușeam înăuntrul
universului său atât de frumos și trist în același timp. Sper ca cei ce îmi vor
găsi manuscrisele să spună că sunt – chiar și într-o infimă măsură – asemenea
lui Edgar Allan Poe; subiectul a ceea ce voi țineți acum în mână ar fi fost
unul demn de condeiul domniei sale, fără urmă de îndoială!

Nu îmi aduc aminte să fi văzut vreodată un loc mai macabru și trist decât
acest comitat atunci când era furtună afară – cu tot caracterul acesta grotesc,
mie îmi plăceau furtunile și stăteam nopți întregi pentru a înregistra toate
trăirile stranii pe care mi le transmitea. Un sentiment de melancolie profundă
curgea pe gurile putrede ale hornurilor caselor și plutea deasupra capetelor
celor adormiți, iar vântul care bătea cu nebunie copacii care încă mai erau din
plin în comitat spunea povestea timpurilor trecute, când săbii se încleștau și
scuturi se rupeau sub lovituri aprige de buzdugan, când pe aceste meleaguri
stranii încă se mai ridicau sfidător la cer turele de castele, cu flamuri în culori
și culori, cu regi aprigi, dar drepți, cu fecioare frumoase și cavaleri fără de
prihană care le făceau curte acestora, sfârșind nu de puține ori sărutând
lamele spadelor lor ca mai apoi să le împlânte zâmbind în propriul piept ca și
cum așa ar fi ucis dragostea ce nu le era și nu avea să fie nicicând
împărtășită. Frumoase erau poveștile pe care furtunile nocturne le scormoneau
prin firmamentul ce stătea să cadă peste peisajul oniric al cătunului!

Era o astfel de noapte atunci când s-a întâmplat ceea ce am de gând să vă
povestesc. Nu vă solicit crezare pentru spusele mele, ci doar o plecăciune a
urechii către cele ce vă spun.

Ploua atât de des încât era imposibil să se vadă la o distanță mai mare de
două picioare, iar tunetele erau atât de puternice încât așteptam ca taverna în
care-mi beam liniștit solitudinea și tinerețea să se prăbușească din clipă în
clipă; cred, dar nu știu cu certitudine și probabil nu voi ști niciodată, că
alcoolul gândea în locul meu atunci când m-am avântat, orbecăind prin întuneric,
pe drumul care mi se păruse a fi cel ce ducea către conacul în care ședeam – și
spun păruse pentru că atât de adâncă și blestemată era întunecimea că de mi-ar
fi pus cineva o oglindă în față n-aș fi putut să mă pronunț cu certitudine
despre cine ar fi fost cel pe care-l înfățișa în adâncul ei de gheață! Eram
acum la fel de negru ca și noaptea, căci, tămâiat bine fiind, căzusem de multe
ori în noroi, drăcuind de zor în timp ce mă murdăream mai tare încercând să mă
ridic și să-mi continui drumul sinuos. Mă temeam să nu mă fulgere, căci atât de
fioroase și dese erau aceste strâmbe crăci de curent încât mi se părea că
șansele de a nu fi fost plesnit drept în moalele capului de unul dintre ele mi
se păreau atât de mici încât mi se ridica părul de pe ceafă numai gândindu-mă
la ele. Râdeam în timp ce înaintam prin nuanța de obsidian a nopții, cu
irizații de albastru care proveneau de la mulțimea de fulgere – râdeam pentru
că totul era atât de pe placul meu! Chiar dacă eram ud până la piele și riscam
să mor câinește, fulgerat, și nu vedeam la o distanță mare din pricina perdelei
de ploaie, mă bucuram din tot sufletul că natura îmi permise să o văd în toată
splendoarea ei! Începusem să cânt – căci asta, pe lângă scris, era una din
plăcerile nevinovate pe care mi le rezervasem – în mijlocul haosului o melodie
uitată de lume, pe note grave, învârtindu-mi pălăria între degete, dar vacarmul
era atât de tumultuos încât nu-mi puteam auzi propria voce, cu toate că
depuneam tot efortul de care mai eram în stare în dispoziția în care mă aflam.
Nu am nicio îndoială că nu știam unde mă aflam, pentru că urmasem un păienjeniș
de poteci, dar nu îmi păsa câtuși de puțin, căci în extazul meu nu mă mai
interesa nimic altceva decât contemplarea furtunii; nici cât negru sub unghie.
Tare-aș mai fi băut un pahar de vin rece, chiar acolo unde mă aflam, luminat
într-un interval extrem de scurt de zeci de periculoase lanțuri de
electricitate!

Mergând buimac, în timp ce furtuna se întețea din ce în ce mai tare, acum
parcă pierindu-mi plăcerea de a observa tempesta, am simțit o mână grea pe
umăr; m-am întors pe dată pe călcâie – era o persoană de o constituție
gigantică cea care mă deranjase din marșul meu epuizant – cel puțin așa mi se
păruse atunci; urla la mine cuvinte de neînțeles, fiindcă larma creștea
periculos în intensitate și niciun sunet nu răzbea prin șuvoiul de tunete; după
ce mi-am făcut cunoscută inabilitatea – ce trebuia să fi fost destul de clară,
îmi spusesem atunci – de a-l înțelege, făcând gesturi rotative cu degetul
arătător în dreptul urechii, se feri din fața-mi pentru a-mi dezvălui silueta
unei case, dinăuntrul căreia scânteia astenic o lumină palidă, și descriind un
arc cu mâna dreaptă, mă îmbie într-acolo. Gândindu-mă că mi-ar fi prins bine
căldura unui foc și niscai haine uscate, l-am urmat pe necunoscut fără să
crâcnesc – aici trebuie să spun, nu pentru voi, ci pentru a-mi brăzda încă o
dată în memorie faptul straniu că mi se părea că plutea deasupra noroiului și
că vântul nu avea niciun efect asupra persoanei sale, în timp ce eu mă aplecam
vârtos pentru a răzbi a face pașii necesari până la casa pe care mi-o arătă!
Prăpăd era afară când, într-un sfârșit, intrarăm în holul casei. Un lup urlă
funest undeva în apropiere – urletul său aducând mai mult cu un șcheunat metalic
decât cu acea chemare magnifică pe care-o scotea acest nobil animal de obicei –
un sunet cu care eram de-acum deprins, căci conacul meu se afla sub poalele
pădurii impozante care înconjura scobitura în care se afla cătunul – astfel, un
lup care-și dedica sonetele lunii nu mă mai speria, ci mă făcea să zambesc și
să mă opresc din activitate, să-i dau răgaz să-și termine mantra către regina
sa palidă.

Companionul meu mă ajută politicos să lepăd paltonul lung ce mi se lipise
de piele și-l așeză pe un cuier sculptat cu măiestrie în lemn, care avea o
multitudine de forme alambicate, apoi îmi ceru pălăria, pe care o așeză pe
același suport; o muzică în adagio se auzea din una din încăperile casei în
care mă aflam – un pian al cărui clinchet mă calma întotdeauna, însoțit de
scârțâitul tensionat al unei viori și o voce frumoasă care se ridica deasupra
instrumentelor, într-un ton ce mi se păruse că adunase într-însul toate
nefericirile lumii, într-atât de îndurerat era! Se rostogolea prin holurile
casei falnice în care mă aflam, în timp ce eu, cu chiu, cu vai, îmi îndepărtam
cizmele noroioase de pe picioare, icnind la fiecare efort, căci eram foarte
obosit. Cel care mă luase din furtună le luă și pe acestea din urmă și le duse
lângă o sobă înăuntrul căreia ardea zglobiu focul, apoi îmi făcu semn să-l
urmez. Mare-mi fu mirarea în timp ce mergeam pe urmele însoțitorului meu,
fiindcă atât de măreață era casa – reflecta rafinatul simț estetic al
deținătorului ei atât de intens că parcă era expirat de către pereți!; vestibulul
prin care mergeam acum era frumos tapițat și împodobit cu tablouri, iar pe jos
era doar un covor lung și mițos care-l acoperea în toată lungimea sa. De
asemenea, în el se mai aflau trei mici măsuțe de cafea din abanos – sau cel
puțin din asta mi se păreau a fi făcute, pe care se aflau tabachere argintate,
scrumiere care conțineau câteva capete strâmbe de țigară și niște cești de
cafea. În timp ce mergeam prin acest vestibul, muzica pe care o auzisem când
intrarăm în casă își schimbă brusc ritmul, trecând de la acea sfâșietoare
cadență baladescă la un ritm melodic, dansant, și puteam să aud voci de oameni
conversând entuziast; însoțitorul meu cu aură de vultur (era pleșuv și cu nas
acvilin) se opri în fața unei uși pe care o deschise, se dădu în lături și-mi
făcu semn să intru înăuntru, zâmbind.

Am intrat după cum fusesem îndemnat, pentru a mă afla în fața unei
neobișnuite priveliști – și spun neobișnuite întrucât nu eram eu învățat cu
astfel de întâmplări, nu că ar fi fost ceva rarisim în adevăratul sens al
cuvântului dincolo de ușă– câteva cupluri dănțuiau iar alte nouă, zece
persoane, stăteau și vorbeau entuziast la o masă pusă în partea dreaptă a
camerei. De îndată ce-am intrat, se opriră cu toții din activitățile lor, și mă
priviră atât de îndelung că începusem să mă simt stânjenit de propria-mi
prezență. Se vedea pe fețele lor alungite că nu așteptau alți oaspeți, dar nu
mă priveau nicidecum cu ostilitate ci mă priveau cu un amestec ciudat de
fascinație și curiozitate, care, sincer să fiu, pentru mine era de neînțeles,
chiar și în acea situație. Apoi am fost supus la încă o surpriză – renunțară la
privirile lor fantasmagorice și le înlocuiră cu unele calde, ridicându-se de pe
scaunele lor și invitându-mă să iau loc alături de ei. Gigantul pe care îl cunoscusem
în furtuna de-afară îmi trase un scaun și mă îndemnă să mă așez. Am făcut
întocmai iar un alt bărbat veni iute și-mi puse în față o farfurie de porțelan,
plină ochi cu mâncare, iar o femeie robustă, cu obrajii pudrați în exces și cu
un licăr verde, nefiresc în ochi îmi umplu cupa cu un vin rece, spumos, pe care
l-am dat, spre stânjeneala mea, imediat peste cap. Ea zâmbi și mi-l umplu pe
dată din nou, fără a face vreo afirmație sardonică cu privire la lipsa mea de
bun-simț sau la lăcomia de care dădusem dovadă; m-am abținut să nu epuizez
dintr-o gură și ce-a de-a doua cupă primită. Din fericire, prima cupă îmi
dezmorți mădularele, încât am putut să rabd până aveam să o beau pe cea de-a
doua; era un vin foarte bun, cu o aromă pe care n-o mai întâlnisem niciodată de
când fusesem dat pe pământ, ambrozie și nu altceva părea! – ca să nu mai spun
că părea să curgă gros în cupă, la fel cum ar fi curs o cremă și că se simțea
că era, într-adevăr, incredibil de vechi. Toată lumea prezentă la masă avea
câte o cupă în față, din care se serveau fără sinchiseală, iar femeia care îmi
umplu cupa umbla printre ei cu un urcior din lut, frumos pictat și îi
reaproviziona necontenit cu acea licoare atât de delicioasă, care mă făcea să
par într-atât de ușor încât simțeam că de m-aș fi avântat către tavanul
camerei, imediat l-aș fi atins, fără a fi depus un minimum de efort! M-am uitat
la mâinile mele și pentru un moment – în care m-am întrebat dacă sunt teafăr
mental – mi s-a părut că văd podeaua prin ele, și, de uimire și un oarecare
sentiment de dezgust, am scăpat cupa și am risipit restul de licoare pe podea.
Din fericire, cei de la masă nu mă băgară în seamă, ci-și continuară
conversațiile și râsetele zglobii. Servitoarea – căci conchisem că aceasta era
meseria doamnei care se ocupa cu întreținerea acelei atât de molipsitoare
bune-dispoziții – veni imediat și șterse podeaua cu o cârpă și mă asigură cu
zâmbete fugare că greșeala mea nu făcea nimic. Ca să nu par un bădăran, m-am
aplecat și eu pentru a strânge cioburile cupei care se zdrobi atunci când se
trânti de dușumea, și când m-am uitat sub masă, pentru o fracțiune de secundă,
nu am văzut picioarele oaspeților; mi-am scuturat repede capul încoace și-ncolo
și mi-am dat cu mâna pe la ochi, iar când mi-am întors din nou privirea
într-acolo, iată-le, stând acolo! Mare-mi fu minunarea, și am început să mă
întreb dacă nu-mi puseseră ceva în vin, dar apoi mi-am adus aminte că doamna
umplea cupele tuturor din același urcior, așa că și ceilalți prezenți ar fi
avut asemenea năzăreli ca și mine, chiar dacă niciunul dintre ei nu dădea semne
să fi văzut ceva straniu.

– Care este numele tău?, mă întrebă bărbatul elegant îmbrăcat ce stătea la
capul mesei, al cărui timbru vocal l-am recunoscut ca fiind cel pe care-l
auzisem când intrasem în casă; îmi zâmbi generos, privindu-mă cu un amestec de
interes și fascinație, care mie mi se păru a fi nelalocul lui, întrucât nu mă
credeam demn de a fi privit cu o astfel de căutare; cum încă eram într-un
genunchi, strângând cioburi, m-am ridicat repede în picioare și i-am răspuns,
privindu-l direct în ochii de un albastru șters:

– Ivo Karsten este numele meu, și din toată inima sper a nu fi provocat
vreun deranj prin prezența-mi neinvitată la petrecerea dumneavoastră, dar
domnul de colo – am continuat fâcând un gest în direcția omului titanic ce mă
ghidase – m-a ajutat să ies din furtună, îmboldindu-mă să-l urmez către această
casă – cine știe ce s-ar fi ales de mine de nu ar fi fost dânsul să mă asiste
prin inima beznei!

– Nu e niciun deranj, domnule Karsten. Veți șede aici și vă veți încălzi și
ospăta la masă cu noi până când vijelia se va fi oprit, apoi veți putea porni
din nou pe drumul spre casă. Până atunci, sper că vă veți simți bine în
compania noastră – nu avem prea mulți vizitatori, deci nu știm care este cea
mai bună conduită în această privință; vă puteți servi din orice este pe masă,
bineînțeles, iar Doris va avea grijă în permanență de cupa dumneavoastră – de
nu vă place ceva în această odaie, vă puteți refugia în vestibul și Evert vă poate
oferi o țigară bună de foi și o carte din biblioteca mea personală, dacă aveți
– și după cum pot bine vedea că aveți, fără doar și poate – o patimă pentru
citit. Alegerile sunt ale dumneavoastră în totalitate, domnule Karsten.

Cât timp acest ins a vorbit, l-am privit ca prins într-o transă; atunci
când se puse pe vorbit, parcă totul din jurul meu se dizolvă, în afară de mine
și de el; parcă nu-și deschidea câtuși de puțin gura ca să comunice, dar părea
că vocea lui este peste tot în cameră, izbindu-se apoi și rezonând sonor – dar
atât de catifelat – în mintea mea; părea că vorbea cu mintea mea direct, și nu
cu mine. În acest moment, începusem să mă îndoiesc din ce în ce mai mult că
sunt treaz și că nu eram mai beat decât fusesem înainte de a intra în acest
fatidic cămin; mă simțeam teribil de ușor. I-am mulțumit omului pentru tot, și
am rămas acolo, tăcut, privindu-mi noua cupă pe care mi-o aduse Doris, după cum
aflasem că o cheamă. Aceasta se plimbă de câteva ori printre meseni, le umplu
cupele, apoi, pesemne că mă văzu rătăcit așa în gândurile mele, căci veni la
mine și-mi vorbi astfel:

– Vă văd stingher, amărât, domnule; îmi cer iertare dacă este din cauza
noastră, dar trebuie să vă spun, ca să înțelegeți ce se întâmplă aici: eu,
Evert și domnul Helmuth suntem singurii rezidenți permanenți ai acestei case în
care dumneavoastră și ceilalți vă aflați; vă va mira foarte tare, dar niciunul
din cei pe care-i vedeți ospățuind acum nu se cunosc între ei, pentru că sunt,
la fel ca și dumneavoastră, domnule Ivo, doar trecători abătuți de pe drumul
lor, care au ajuns aici la adăpost de furtună, datorită lui Evert și cel mai
important, datorită bunăvoinței domnului Helmuth, care într-adevăr este un om
excepțional. Așa că nu trebuie nicidecum să vă simțiți singur ci să încercați
să legați conversații cu cei ce vă înconjoară, altfel timpul va trece greu, și
furtuna nu dă semne că s-ar potoli prea devreme.

Într-adevăr, mă uimise faptul că toți, în afară de Evert, Helmuth și Doris,
erau străini, ca și mine, și pe de-o parte m-am simțit ceva mai bine văzând că
nu eram singurul pripășit acolo și pe de-altă parte m-am simțit strâmtorat,
căci nu știam cum să pornesc o discuție cu niciunul dintre cei prezenți acolo
și chiar de-ar fi pornit cumva, printr-un miracol, una, nu aș fi știut
nicidecum să o întrețin, căci într-un răstimp de mulți ani nu vorbisem decât cu
vocile pe care le aveam în cap și cu mine însumi; Doris păruse să înțeleagă
acest fapt atunci când îmi vorbi, pentru că după ce spuse ceea ce avusese de
spus plecă fără a aștepta vreun răspuns și probabil nu avea să știe că îi
mulțumeam pentru aceasta.

Mă simțeam foarte stânjenit, stând acolo, cu cupa în mână, uitându-mă la
toți acei străini care vorbeau degajat între ei și își zâmbeau, și pentru un
moment efemer îmi păru rău pentru mine însumi – îmi păru rău că nu puteam vorbi
cu ei și mă necăjea într-o anumită măsură faptul că nu știam clar dacă voiam
sau nu, într-adevăr să conversez; după ce m-am gândit bine, am concluzionat că
mai bine îmi vedeam de cupa mea și licoarea atât de plăcută ce se afla
înăuntrul acesteia, dar, cum legile universului și ale întâmplării nu sunt
aceleași la fiecare persoană în viață, am fost întrerupt din această
introspecție, din păcate fără niciun folos, de cineva care-mi adresă o întrebare;
cum mă aflasem în acea reverie, nu am apucat să văd cine mi s-a adresat, dar
când am întors capul în dreapta mea, mi-am dat seama că fusese gentlemanul care
stătea chiar lângă mine, care zâmbea larg – și la fel de tâmp pe cât de larg:

– Îmi cer scuze, eram cu gândurile în altă parte și nu v-am auzit
întrebarea, m-am scuzat, mai mult pentru că așa era politicos, nu că aș fi vrut
să-i aud din nou întrebarea – aș fi preferat să fi fost lăsat în pace.

– Nu face nimic, domnule Ivo – am auzit numele dumneavoastră atunci când
vorbeați cu Sir Helmuth – toată lumea pare a fi cu mintea în altă parte decât
în această încăpere, chiar dacă vorbesc fervent între ei – căci, ei bine, ei
vorbesc mult și despre multe dar nu își spun nimic, întelegeți ce zic eu?

– Da, cred că vă înteleg, i-am răspuns prompt, cu gândul că mă va fi lăsat
în pace și se va fi întors la activitățile pe care le abandonă atunci când se
angajă în discuția cu mine.

– Nu aveam nicio îndoială că mă veți înțege – păreți un om pe cinste, foarte
inteligent, și de nu mă înșel, aveți un aer scriitoricesc ce plutește în jurul
dumneavoastră, continuă acest personaj iritant, zăbovind un timp cu privirea
asupra cupei sale.

– Adevărat? Se observă într-atât?, l-am întrebat pe un ton sarcastic, care
spre deznădejdea mea nu avu efectul scontat, întrucât nu păru să-i piară deloc
din acea nerăbdare agasantă sub impulsul căreia acționa, ba chiar păru să
crească, spre disperarea mea.

– Foarte adevărat, domnule Ivo! Și dacă nu vă e cu deranj, despre ce
scrieți?

– Eh, lucruri nesemnificative, am răspuns cu un gest al mâinii drepte,
menit să-mi întărească spusele.

– Nu sunteți un om prea vorbăreț – am dreptate și în această privință?, mă
întrebă cu o vagă tentă de mâhnire în glas; părea stânjenit și eu m-am simțit
la fel deoarece mă comportasem așa cu o persoană care nu încercase decât să
distrugă liniștea idioată în care mă aflam, deci prin extensie, nu încerca
decât să mă ajute.

– Într-adevăr, aveți dreptate, domnule…?

Se lumină pe dată la față și răspunse cu aceeași nerăbdare ca la început:

– Hartwin. Laurenz Hartwin!

– Îmi pare bine, domnule Hartwin. Pe dumneavoastră ce vă aduce aici pe
vremea asta nenorocită?

– Ploaia, domnule Ivo; dacă nu ar fi fost furtuna, nimeni nu ar fi venit
aici – nimeni n-ar fi putut ajunge aici, în primul rând.

– Ce vreți să spuneți?, l-am întrebat, pe bună dreptate curios, lăsând la o
parte formalitățile și ridicând sugestiv cupa goală spre Doris.

– Laurenz zâmbi, își aprinse o țigară din care trase cu nesaț un fum și
eliberă un fuior spiralat de fum albăstrui către tavanul camerei.

– Veți înțelege atunci când ploaia se va fi oprit și veți fi ajuns acasă,
domnule Ivo. Veți înțelege, mai devreme sau mai târziu, contați pe Laurenz.

Criptic mai vorbea acest om! Eram sigur că debita din cauza cantității de
vin pe care presupuneam că îl băuse până a mă aborda pe mine și a mă antrena în
acea discuție ce-mi dădea dureri de cap; simțeam că era un om bun la suflet –
și spun simțeam pentru că după așa o lungă perioadă de timp în care studiezi
oamenii fără a te implica în niciun fel în viețile lor îți dezvolți o
capacitate incredibilă de a cunoaște inșii acestei specii doar privindu-i,
chiar și pentru câteva secunde. Mâ gândeam la ceea ce vruse să zică prin faptul
că voi fi înțeles deodată ce ploaia se va fi oprit – voi fi înțeles, dar ce?!

Laurenz se întoarse în cealaltă parte și invită o doamnă la dans; aceasta
acceptă, întrucât îi dădu voie bărbatului să îi ia mâna într-a lui și se ridică
de pe scaunul pe care ședea.

M-am ridicat și eu și am părăsit camera în care stătusem până atunci, am
ieșit pe hol și m-am îndreptat către prima fereastră pe care-am văzut-o, pentru
a vedea care era starea vremii, poate aș fi putut merge liniștit acasă; când să
dau perdeaua la o parte, l-am auzit pe Evert strigând din celălalt capăt al
holului să nu cumva să fac ceea ce aveam de gând;

– De ce?, l-am întrebat surprins și aproape enervat.

– Nu e bine să privești noapte pe fereastră; nu știați asta, domnule Ivo?
Cine știe ce-ar putea să se uite la dumneavoastră sau ce-ați putea
dumneavoastră vedea acolo!

– Asta chiar este sminteală veritabilă,
domnule Evert! Credeți că sunt copil? Arăt ca unul? Gândesc ca unul? Răspunsul
este ”Nu!”, domnule, așa că vă rog frumos să îmi dați pace!

– Nu mi-am dorit să vă supăr, domnule Ivo, dar oamenii de prin părțile
acestea ale locului sunt foarte superstițioși.

– De parcă ați fi de pe altă planetă! Pot vedea și singur asta!, am
strigat, apoi am lăsat privirea în pământ pentru a-mi calma nervii ce erau pe
cale să erupă mai violent decât o făcuseră deja – nu doresc să spun că aș fi
putut reacționa agresiv împotriva acelui domn, întrucât uram violența, de orice
tip ar fi fost aceasta.

Încercam din răsputeri să-mi dau seama ce se întampla acolo și mâ gândeam
că fusese o idee destul de proastă să-l urmez de la bun început pe Evert în
această casă; am dat perdeaua la o parte, cu un gest obosit: o ceață albastră
plutea în fuioare groase deasupra pământului și se cățăra alene în crengile
brazilor pădurii care înconjura casa iar luna, pală ca osul, rânjea deasupra
cerului înghețat – se crăpa de ziuă și încă mai ploua, tunetele încă se mai
auzeau în depărtare, și din când în când, câte-un fulger stingher tăia cerul.
Spre mirarea mea, domnul Helmuth era afară, stând într-un genunchi și mângâind
un câine de dimensiuni considerabile pe creștet, care-l răsplătea pe-acesta din
urmă lingându-l pe palme; stăteau amândoi lângă o piatră – sau asta cred că era
– pătrată; pesemne că simți ochii-mi pironiți asupra domniei sale, încât se
întoarse și mă privi direct în ochi, rânjind; ochii-i erau bulbucați și
injectați cu sânge – cât timp am stat eu la fereastră, atâta timp a stat și el
privindu-mă, rânjind neîncetat, aducând mai mult cu o statuie sculptată în
ceară decât cu o ființă umană reală. Îmi tremură carnea pe oase văzând că nu-și
ia privirea de pe mine – parcă ar fi fost o anatemă, o rană nevăzută brăzdată
cu fierul roșu pe carnea moale a creierului meu. Mă simțeam imobilizat, obligat
să-l privesc și eu la rându-mi, fără a-mi putea lua privirea de pe chipul său
îngălbenit și luminat de fulgere.

Văzând că se crapă de ziuă m-am întors în camera de unde plecasem și i-am
înștiințat și pe ceilalți că în curând vremea avea să fie favorabilă plecării;
au primit vestea cu bucurie. Evert intră și el și ne servi câte o ceașcă de
cafea ca înainte de plecare și își ceru scuze că se comportă astfel în hol;
i-am spus că nu face nimic, mi-am luat un ”Rămas-bun!” fugar de la ceilalți și
am străbătut vestibulul pentru a-mi lua paltonul din cuier și am purces la drum
fără a-l căuta pe domnul Helmuth și a-i mulțumi pentru ospitalitatea de care
dăduse dovadă – plănuisem să mă întorc cu altă ocazie pentru a o face sau și
mai bine, să nu o mai fac deloc. Am ieșit din casă când razele timide ale
soarelui începeau sa treacă lin prin crengile brazilor frumoși ce se aflau la
tot pasul și m-am uitat după poteca pe care venisem cu Evert prin ploaie; am
localizat-o și am început să cobor domol dealul pe-al cărui culme se afla
imobilul – domol pentru că nu știam cu certitudine unde eram și doream să țin
minte drumul pe care-l parcursesem, poate aveam să mă răzgândesc și într-adevăr
să vin pentru a-i mulțumi acelui gentleman pentru găzduire. Am urmat un
labirint de mici poteci, ținând drumul doar în jos, și am ajuns, în final, la
un drum care mi se părea cunoscut – așa era, era drumul pe care o apucasem
atunci când ieșisem cherchelit din tavernă – îi și vedeam silueta deșirată la
capătul drumeagului. Când am ajuns în dreptul ei, am observat că era închisă –
bineînțeles că era închisă, doar nu m-aș fi așteptat să fie deschisă atât de
dimineață, după așa o furtună care aproape atinsese cote biblice! Am trecut
stingher pe lângă ea, am mers pe podul ce traversa firul de apă cristalină și
calmă în care-mi oglindisem de nenumărate ori chipul îmbătrânit prematur și am
apucat-o agale către preaiubitul meu conac. Eram nerăbdător să inhalez izolarea
pe nări, să-mi trec degetul pe cotoarele cărților mele dragi, să-mi fac focul
în șemineul vechi de cărămidă roșie și să mă cufund în lectură pe fotoliul meu
confortabil, luminat de jucăușele flăcări ale focului și poate să scriu câte
ceva.

Am zâmbit când am ajuns în fața conacului de parcă-aș fi revăzut un vechi
prieten drag; deschizând poarta grea, metalică, ce urlă din încheieturile-i
ruginite și despicând poteca strâmtă printre cele două rânduri de tufe de lauri
ce o însoțeau până la peretele conacului, pentru a se prinde mai apoi dimpreună
cu iedera care-l acoperea în totalitate, mi-am pipăit scalpul și mi-am dat
seama că îmi uitasem pălăria în casa domnului Helmuth, probabil din neatenție
și grabă. Am căzut la învoială cu mine însumi să merg a doua zi să mi-o
recuperez, iar în acest fel i-aș fi putut mulțumi și gentlemanului.

Am intrat în conac cu zâmbetul pe buze, m-am dezbrăcat de toate hainele cu
care fusesem îmbrăcat în seara precedentă, mi le-am schimbat cu altele, curate,
am aprins focul și apoi m-am izbit cu toată ființa-mi în fotoliu, cu un roman
ale cărui coperți cu greu se mai țineau în loc – dar aveam o infinită grijă cu
astfel de volume antice. Fuseseră moștenite de la părinții mei, de la care
moștenisem și acest dar al dragostei de carte și cunoaștere. Încetul cu
încetul, am adormit acolo – un somn fără vise, cald și moale și odihnitor – de
multă vreme nu dormisem atât de bine! Când m-am trezit, încă mai era jăratec în
șemineu, așa că am ațâțat din nou focul, apoi am luat o dușcă de Bourbon care
mă încălzi imediat și-mi conferi o stare de bine de care aveam nevoie, dat
fiind faptul că trebuia să merg să-mi recuperez blestemata de pălărie de pe
domeniul Helmuth când înăuntrul conacului era atât de comod! O seară afară îmi
fusese de ajuns! Nu mai voiam să ies din adăpostul meu drag decât dacă ar fi
fost absolut necesar – mă așteptam ca domnul Helmuth să mă ia la niște
întrebări care m-ar fi scos din minți, dar după ce m-am gândit mai bine, mi-am
dat seama că nu putea face asta dacă eu nu-i dădeam un răgaz.

Mergând pe poteca din pădure, mi-am amintit de priveliștea care mi se
înfățișă în fața ochilor atunci când am privit pe fereastra casei în care-mi
petrecusem noaptea – îmi aminteam fața schimonosită a gentlemanului; de ce nu o
făcusem până atunci? De ce nu-mi amintisem până atunci? Probabil fusesem prea
ocupat cu plecatul mai repede de-acolo; da, asta trebuia să fie, fără nicio
îndoială. Am urcat până în vârful dealului împădurit și am rămas împietrit!
Nimic nu se afla acolo! Nici urmă de casa în care-mi petrecusem seara! Doar
brazi și trei pietre mari pe o porțiune de pământ năpădită de rugi de mure și
zmeură. Să fi nimerit în altă parte? Nu era cu putință! Stiam că ăsta era
drumul corect! M-am apropiat de cele trei pietre pe care le zărisem de pe buza
dealului și am dat la o parte rugii cu un băț rupt dintr-un brad ale cărui
crengi coborau ceva mai jos – Dumnezeule mare! Picioarele mă lăsară, privirea
mi se întunecă și un fir de vomă îmi ieși dintre buzele mov. Am căzut în patru
labe, horcăind de oroare și greață – cele trei pietre purtau numele: Helmuth
Lothar, Evert Lorenz și Doris Lotte și datele erau atât de învechite încât abia
mai erau lizibile….