În fălcile lui Haros – de Priotese Sebastian Constantin

Să poți să lucrezi în domeniul medicinei, într-un spital, trebuie să fii un
om care-și poate ucide sentimentele în piept înainte ca acestea să se nască;
care poate reține cel mai intens șuvoi de lacrimi în spatele cortinei greoaie
de pleoape și care-i poate oferi un diagnostic fatal celuia căruia, din păcate,
trebuie să i-l ofere. E un iad; am ajuns la această concluzie după patruzeci de
ani în care am crezut că am văzut tot ce se putea din minunile corpului uman și
minții umane, și spun ”am crezut” pentru că m-am înșelat amarnic.

Oamenii mă considerau o persoană de piatră, căruia însăși noțiunea de
”sentiment” îi era necunoscută, care rareori se angaja în conversații cu ei;
de-ar fi știut ce zăcea în sufletul meu (până și acesta începuse să miroasă a
coridor de spital) ar fi plecat capetele la pământ și-n scurt timp ar fi
devenit la fel de inabordabili ca mine. Ura pe care-o vedeau atunci când mă
priveau în ochi era cel mai puternic sentiment de compasiune, iar necuvântarea
mea valora cât mii de cuvinte.

Mergeam ca o furtună pe coridoare, surd la strigătele de durere ale unor
pacienți – nu mai voiam să văd oameni suferind, nu mai suportam asta. Chirurg
fiind, mă comportam cu fiecare din trupurile pacienților mei cum m-aș fi
comportat cu al meu. Sala de operații devenea puntea dintre Iad și Rai, iar eu
deveneam intermediarul. De mine depindea totul. Eu eram Dumnezeu în sală. Eu
aveam puterea de a salva viața unui om. Rugile rudelor ar fi putut la fel de
bine să îmi fie adresate mie, și nu zeității creștine.

Pe această punte s-a întâmplat ceea ce mă voi căzni să mărturisesc. Devine
o greutate prea mare pentru sufletul meu, o greutate pe care nu pot să o mai
port de unul singur, care mă strivește pe zi ce trece și muscă din mine ca o
fiară sălbatică ațâțată de mirosul și văzul sângelui. E demonul din mine pe
care nu mai pot să-l stăpânesc, așadar trebuie să-l exorcizez.

Fusese o vară furtunoasă, cu atmosfere pale, deprimante. Atunci când
soarele-și făcea curaj să iasă dintre nori, o făcea sfios, temător. Îmi
amintesc că ori de câte ori ieșeam afară pentru a-mi fuma țigara și a-mi bea
cafeaua neagră, fără zahăr, cerul avea aceeași nuanță cadaverică pe care-o
avusese tot anotimpul. Vara murise înainte de a se fi născut. Nu era decât un
avorton al anotimpurilor, bastardul primăverii și-al iernii. Suflam fumul către
cer, și părea că nici măcar acesta nu avea curajul să aspire către înalt. Noaptea
mă prinse, ca de multe ori înainte, în spital. Nu aveam copii, nici soție și nu
mă așteptase niciodată nimeni acasă. Eram un om solitar, căsătorit cu slujba
mea.

Spitalul era cufundat în liniște; era macabru; rămăsesem pentru că dorisem
să fiu cu ochii asupra unui pacient de care mă atașasem emoțional, chiar dacă
știam că acest fapt avea să fie crucea pe care trebuia să o car singur,
întocmai ca Iisus, cu precizarea că a mea Via Dolorosa era holul fetid al
spitalului în care lucram.

Fusese adus în stare critică, în comă, cu o zi înainte. Suferise un
infernal accident de mașină. De multe ori încercasem să-mi imaginez unde
rătăcea mintea acelei ființe umane care era prinsă-n ghearele de fier ale
comei. ”Unde ești, tinere?”; ”Pe unde-ți umblă acum sufletul distrus?”, erau
întrebările pe care mi le puneam atât de des încât redundanța lor devenise
agonizantă. Redundanța întodeauna devine agonie. Trebuia să fie o lume undeva
unde aceste suflete și minti rătăcite de trupul lor puteau umbla în voie!
Aceste minți care erau purtate ca nestemate pe coroanele arhanghelilor turbați
care străjuiau porțile de fildeș ale viselor. Haide, Consolatrix a părăsit
clădirea…

Pacientul era un tânăr în vârstă de 24 de ani. Cel puțin așa spuneau
documentele găsite în jeanșii făcuți zdrențe cu care era îmbrăcat când făcuse
accidentul. Documente, atât se găsise asupra sa. Niciun ban sau orice alt bun
de valoare. Avea cutia toracică sfărâmată; picioarele-i erau o masă de carne
vie, distruse, iar mâna stângă era rece, probabil din cauza dereglării unor
nervi din coloana cervicală. Era tipul de pacient despre care dacă ai fi spus
că ”avea noroc să fi supraviețuit”, ar fi sunat mai mult ca o insultă decât ca
o vorbă de duh.

Era plăcut privirii: avea o frunte înaltă, în spatele căreia nu s-ar fi
putut afla decât o minte inteligentă, păr blond, buclat care-i ajungea până la
umeri, dantură perfectă și ochii de un verde toxic.

Dacă am învățat
ceva în cariera mea de patruzeci de ani, patruzeci de ani în care mă perindasem
pe holurile a tot atâtea instituții medicale diferite, era faptul că nu trebuia
să mă atașez sub nicio formă de niciun pacient. Ar fi fost o experiență foarte
dureroasă. Ajunsesem să urăsc chiar simplul cuvânt ”suferință”, o noțiune care
face umbră acelora de ”iad” și ”damnare”. Uram suferința, dar îmi devenise cel
mai apropiat companion pentru că era întotdeauna acolo pentru mine. De acest
tânăr nu putusem să mă abțin să nu mă atașez; sufeream alături de el și
încercam să stau cât mai mult cu putință la căpătâiul său; era ceva în
constituția sa firavă și-n felul în care zăcea inert pe patul rece, neprimitor,
care mă atrăgea în același fel în care un magnet, fie el cât de slab, atrage
pilitura de fier. Repetasem de sute de ori ”Întoarce-te” la urechea sa, dureros
de conștient că era foarte probabil să fi vorbit singur.

Se trezise în mijlocul nopții; cea mai grozavă furtună din acea vară
amenința să disloce cerul și să-l arunce-n mundan; se trezise cu un răget
teribil, un răget de leu rănit care-mi îngheță sufletul și șocase asistentele
de gardă, care ieșiseră din birou și alergau năuce pe coridor, cu priviri pline
de oroare. Am urcat scările până la etajul în care se afla salonul său, sărind
câte trei trepte odată. E minunat de interesant cum stresul și șocul par să
diminueze forța gravitațională.

Plângea și respira necontrolat, iar durerea trebuie să fi fost sfâșietoare,
deoarece cutia toracică îi era într-o stare de nedescris. Chiar de n-o făcuse,
o simplă gură de aer ar fi fost de-ajuns să-l izbească din nou în coma din care
ieșise la fel cum un nou-născut iese din pântecul mamei sale – cum altcumva
decât plângând amarnic? Oare să fi plâns pentru că se trezise din nou în lumea
asta nenorocită? Poate că da, poate că nu. Dar se născuse a doua oară, în
aceeși lume oribilă.

Privea cu ochi injectați cu vinișoare de sânge, bulbucați spre tavan; când
mă văzuse intrând, se-ntoarse spre mine și mă privi cu – cât de nepotrivit
pentru acea situație! – compasiune. Încerca să vorbească, dar, bineînțeles, nu
emitea decât urlete de durere și agonia-i prefăcea grotesc trăsăturile, plăcute
de altfel. Am strigat după o asistentă, care-i administră imediat o doză de
calmant ceva mai mare decât ar fi trebuit. Această abatere o considerasem
îndreptățită, pentru că zbătându-se astfel și încercând să vorbească nu ar fi
făcut decât ca acest supliciu să se transforme din nou în comă, poate mai
adâncă decât cea din care tocmai ieșise urlând către lume acele blasfemii
într-o limbă necunoscută umanității, căci doar blasfemii puteau fi acele
țipete-amarnice.

Câteva zile trecură de la această scenă, zile în care mă plimbasem abătut
pe holurile spitalului. Avusesem o operație dificilă, la care cu greu mă
putusem concentra; cei care veneau pentru consultații trebuiau să facă mari
eforturi pentru a mă suporta, pentru că mă comportam rece și dădeam doar
răspunsuri în răspăr, unele chiar lipsite de orice urmă de logică. Înăuntrul
meu, durerea ce o acumulasem de-a lungul anilor, stresul auto-impus ca urmare a
atașării emoționale de tânăr și groaza inconstientă a conștientizării alienării
și solitudinii a căror pradă devenisem se învârteau periculos, amenințând să mă
trimită într-un loc al minții mele care-ar fi făcut concurență grotescului
prezent într-o pictură de Bosch.

Tânărul mă
ceruse. După lungi – și pe-atât de dureoase pe cât lungi – perioade de
recuperare fizică, ajunsese să poată vorbi, chiar dacă la un nivel sonor
aproape inaudibil, cu o fonetică stâlcită. Mă ceruse pentru a discuta cu mine.

– Cunosc prea bine oamenii de teapa ta, îmi spuse de cum mă așezasem pe
scaun, în stânga patului său. Avea o voce plăcută – tipul de voce care pe dată
te poate calma. Ești singur, bătrân și decrepit, dar ai o inimă mare, cu
certitudine o ai mare. Îmi pari un om de încredere, domnule doctor, ori poate
greșesc? Având în vedere că secția pentru boli mintale se află la o aruncătură
de băț de cotlonul acesta de iad, aș risca să fiu trecut drept nebun dacă spun
ceea ce am de spus unei persoane pe a cărei încredere nu mă pot baza.

Mi se păruse că trecuse o zi de când începuse fraza și până o terminase.

– Da, presupun că sunt un om de încredere, îi răspunsem, dar nu putusem să
nu mă gândesc puțin dacă chiar eram. Dar conchisem că eram, așa că tânărul mi
se putea destăinui fără frică. Nebunia e privită prin lentile subiective, la urma
urmelor. Nu există definiție obiectivă a nebuniei demnă de luat în considerare.
Ceea ce e etichetat drept nebunie la unul, poate fi considerat cu ușurință
inteligență la altul. În plus, chiar nu credeam că tânărul suferise daune
cerebrale cât de mici. Era lucid și de o inteligență care-ar fi putut trece
drept șireată. Cuvintele sale mă miraseră foarte mult, întrucât văzuse imediat
ceea ce eu încercasem să ascund; acest fapt denota o analiză psihologică fină,
adâncă și aproape instantanee, un fapt ce poate fi considerat atât dar cât și
penitență în această lume modernă.

Tânărul se lăsă moale în pernă, dădu capul pe spate și închise ochii. După
ce inhală și apoi expiră încet, prevăzător, continuă astfel:

– Niciodată nu am crezut în balivernele cu viață după moarte, prostiile
despre lumina de la capătul tunelului sau alte astfel de nonsensuri; zâmbi
nefericit; Se poate să fi fost doar un vis, prelungit într-atât încât mi se
pare că a durat o eternitate; m-am trezit într-o barcă. O barcă simplă de lemn,
fără niciun barcagiu care să o ghideze. Glisam lin pe un râu întunecat. În
jurul meu era o vastă pădure pietrificată. Acolo unde ar fi trebuit să se fi
aflat nisip – pe maluri adică – se afla cenușă, din care, din când în când, se
înălțau fuioare gri, ușoare către văzduh. Era noapte. O noapte plină de șoapte,
șoapte pe care deși nu le puteam înțelege, mă umpleau de oroare. Ceața părea că
era însuflețită, căci curgea în vălătuci groși, opaci printre vestigiile
pădurii și se revărsa în apele râului. După îndelungi momente în care m-am
uitat șocat la copaci, am văzut că printre ei se târau siluete umane – dar atât
de mizere și degradate încât doar prin analogie le numisem umane, căci
prezentau caracteristicile fizice necesare. Se târau prin cenușă și noroi și
îndreptau către mine degete scheletice; buzele li se mișcau, dar fără de folos
– nimic nu ieșea dintre ele. Privirile lor erau pline de tristețe – se târau pe
maluri, dar odată ce atingeau apa se întorceau înapoi pe malurile arse, cu
scrâșnete amarnice de dinți. Se rostogoleau pe spate și priveau luna spectrală
care-și vărsa lumina difuză deasupra celor din jur – pădurea arăta ca o
sculptură în piatră. Un monument plin de durere din timpuri imemoriale, când
probabil era verde și minunat de frumoasă – cum sunt toate pădurile atunci când
copacii își scutură mândrele coroane de zăpadă și înverzesc, înmiresmând cerul.
Sunetul apei nu avea nimic distinct, nimic care-ar fi putut să pară ciudat – în
afară de un plescăit lângă barcă. Acolo nu eram rănit. Astfel m-am ridicat cu
ușurință în genunchi și am privit râul. În ambele părți ale bărcii se vedeau
urmele lăsate de o vâslă pe care nu puteam să o văd. Urmele apăreau într-o
parte și sfârșeau în cealaltă parte.

Atunci când mi-am retras privirea de pe suprafața sticloasă a apei, la pupa
se afla o făptură într-un giulgiu negru, zdrențăros. Terifiat la culme, m-am
retras până în punctul extrem al provei, cât pe ce să cad în apă. S-a întors
lent spre mine, s-a ridicat în picioare și două mâini au ieșit de sub giulgiu,
îndepărtând gluga ce-i acoperise țeasta: era un bătrân cu sprâncene stufoase,
barba albă, lungă și încâlcită, cu ochi de culoarea oțelului. O coamă de păr de
aceeași culoare ca și barba i se revărsa peste umeri, ajungându-i până la
mijloc. Se sprijinise în vâslă și se uita la mine cu o privire care-mi
sfredelea sufletul. Privirea sa îmi dădea – cât de ilogic ar putea să pară – de
crezut că nu aș fi putut să-i ascund nici măcar cel mai întunecat secret pe
care-l aveam. Îmi poți da, te rog, o gură de apă? îmi ceru, oprindu-se brusc.

Îi răspunsem „Desigur” complet detașat de ceea ce mă înconjura. Turnasem
apă într-un pahar și-i plasasem paiul de băut între buze, întrucât nu putea
duce încă paharul la gură de unul singur. Bău încet, umezindu-și constant
buzele cu limba. După ce se sătură, îmi făcu semn cu mâna că îi era de ajuns.

– Tu nu ai ce căuta aici! îmi spuse, și în ochii săi, focul acela atât de
primejdios al înciudării se aprinse cu intensitatea focului grecesc. Ce cauți
aici? mă întrebă, apropiindu-se din ce în ce mai aproape de mine. Îmi băgă mâna
în păr și-mi dădu capul pe spate cu o dexteritate care-mi dădu de gândit că
făcuse de mii de ori același lucru în trecut, iar acum i se părea ceva absolut
normal. Apoi îmi puse mâna pe frunte și simțisem o senzație de arsură. Urlasem
de durere. La acest urlet se dădu în spate uimit. Mă privi curios, fascinat
chiar. Apoi, într-o fracțiune de secundă, mă lovi groaznic cu vâsla în partea
dreaptă a feței.

– Moneda! urlă către mine cu furie. Nu ai nicio monedă! Cum ai ajuns aici,
vierme? Mă lovi iar, în același loc pe care, șocat încă, îl mângâiam cu podul
palmei, ca și cum mângâierea m-ar fi scăpat de durere. Într-adevăr, nu aveam
nicio monedă la mine. Nici măcar o bancnotă. Nu avusesem bani la mine atunci
când făcusem accidentul. Se-ntoarse brusc la pupa și începu să vâslească
furios, rapid, către mal. Înghețasem de frică de-a binelea. Ce mă aștepta odată
lăsat de unul singur în acea pădure pietrificată cu toate acele făpturi șiroind
în jurul meu, curgând ca balele din gura unui câine, târându-se scârbos prin
cenușă? Nu voiam să aflu, dar nu aveam nicio putere de a decide acolo. Când
ajunse lângă mal, o sumedenie de creaturi se năpustiră dintre copaci, urlând
către călăul meu – căci așa îl percepeam – ”Ia-ne, Haros, ia-ne!” Urletele lor
disperate-mi sfâșiară inima. Bătrânul nu le răspunse decât printr-un singur
răcnet turbat de furie: ”100, viermilor!”. Mă prinse de ceafă și mă târa prin
râul de cenușă – căci acesta era lichidul cenușiu din care era constituit. Avea
o putere incredibilă, chiar de părea extrem de bătrân – mă căra cu o singură
mână. Poate și din cauză că sunt atât de slab, dar nu sunt întru totul sigur.

Mă aruncă pe mal și se-ntoarse imediat către barca sa. Ființele acelea
distruse fugeau de-a lungul malului, încă strigând după el. Oroarea mă
constrânse să-mi iau tălpășița. Cuvântul ”oroare”, pentru mine acum, este
sinonim cu ”adrenalină” și ”curaj”. Toate acele creaturi alergând după barcă,
am luat-o la fugă printre copaci. Erau gigantici și trunchiurile lor erau pline
de urme de gheare. Majoritatea purtau numărul ”100”, gravat neîndemânatic în
ceea ce odată fusese coaja copacilor. Bucăți de – mi se face greață chiar și
acum când doar îmi reamintesc – unghii rămăseseră înfipte acolo… Toată
disperarea și deznădejdea umană păreau să fie simbolizate de-acele bucăți negre
de unghii…

Am umblat prin pădure pentru atât de multă vreme încât ajunsesem să mă
învârt în cerc. Sau poate doar mi se părea deoarece toți copacii arătau la fel.
Din loc în loc, iazuri de cenușă pufneau aburi negri, urât mirositori. Cifra
100 îmi bântuia mintea. Mai dă-mi apă.

Din nou îi dădusem apă să bea; în timp ce sorbea din pai, mă privea cu acei
ochi verzi, care aproape mă hipnotizau. Într-un moment de conștiință bruscă îl
întrebasem cu glas scăzut, privindu-l la rândul meu direct în ochi:

– De ce îmi spui mie toate aceste lucruri?

–  Vom ajunge și acolo, îmi răspunse
obosit și relaxat în același timp, făcăndu-se mai comod în perna albă, udă ici
și colo din cauza broboanelor ce se scurseră de pe fruntea și gâtul său.

–  La scurt timp – și cu toate că
spun timp, acolo noțiunea aceasta părea să nu existe – începusem să fiu
terorizat de ideea că nu aveam nicio cale de scăpare din acel tărâm preschimbat
în cenușă, în care mișunau acele creaturi ce odată fuseseră oameni, la fel ca
mine, care probabil aveau familii, la fel ca mine. Mă durea faptul că nu știam
de unde veneau și ce făceau acolo. Poate aș fi putut să le-nțeleg, dar văzând
turbarea din ochii lor când fugeau de-a lungul țărmului după barca ce
se-ndepărta mă cuprinse frica și sila. M-am așezat pe o piatră de pe marginea
unuia din acele iazuri și mi-am privit reflecția în lichidul scârbos: de-abia
mă recunoșteam. Arătam atât de bătrân! M-am pus pe plâns – un plâns amarnic
care-mi strângea inima ca într-o menghină. Abandonasem orice speranță de a găsi
vreo salvare. Dar, ca prin miracol, am găsit-o. Mă privi zâmbind generos,
iradiind căldură; mă simțisem stânjenit, dintr-un motiv necunoscut mie însumi.

– Acum, ca să îți răspund la întrebare, salvarea mea ai fost tu…

– Ce vrei să spui, tinere? Cum să fiu eu? îi răspunsem, dându-mă cu tot cu
scaun mai în spate, ca și cum s-ar fi pregătit să mă lovească cu ceva.

– Stând pe piatră, plângându-mi zilele care credeam că-mi mai rămăseseră în
acel iad, ți-am auzit vocea. ”Întoarce-te…”. Întâi încet, ca o briză, apoi
din ce în ce mai tare, întocmai unei inimi care bate din ce în ce mai furios.

Rămăsesem cu gura căscată, privindu-l, nevenindu-mi să-mi dau crezare
urechilor.

– Cred că ai spus acele vorbe de sute de ori, pentru că m-am ținut după ele
destul de multă vreme. Vocea ta venea dintr-o crevasă ce se afla în peretele
unui munte de care dădusem ținându-mă astfel după vocea ta, cum un câine se
ține după mirosul cărnii. Toată această destăinuire probabil fusese obositoare,
pentru că adormi imediat după ce-mi relată această întâmplare. Dormea adânc,
respirând profund. Mult am stat pe-acel scaun, la căpătâiul său, iar când
dădusem să mă ridic, aplecându-mă mai întâi ca pentru a-mi face elan, am observat
o pată de roșeață pe fruntea sa. Mă apropiasem și-i dădusem puțin în lături
părul, pentru a studia mai bine acea pată. Era cifra 100, de mici dimensiuni,
arsă în carne.