Basmul interzis al lui Petre Ispirescu – de Priotese Sebastian Constantin

A fost odată ca niciodată, pe
locul unde astăzi străjuiesc Carpații cu crestele lor înzăpezite, cel mai
mândru palat din câte se văzuseră vreodată pe acest pământ. Turlele-i
batjocoreau cerul și munții semeți care-l înconjurau aproape străpungeau
dușumeaua Raiului cu vârfurile lor. Prin crăpăturile din pielea lor stâncoasă
licăreau nestemate și felurite flori de mină. Noaptea, îngerii coborau din
ceruri pe crenelurile palatului și priveau împrejurimile. Parcă totul era mai
frumos sub nori.
Munții, străpunși așa de
străluciri multicolore semănau cu o boltă cerească prăbușită pe pământ, care-și
revărsa stelele în șuvoaie groase, lăptoase.
Privite de pe turnuri, pădurile
semănau cu aglomerații de cuarț verzui cu ușoare nuanțe de negru; râuri molcome
de cleștar șușoteau neîncetat și săgetau văzduhul cu reflecțiile lor. Silfi
cântau printre copaci de dimineață și până în seară, păianjeni își croiau
finele pânzeturi de borangic și aveai impresia că te uitai printr-un giulgiu
atunci când străbăteai potecile pădurilor, într-atât de dese și numeroase erau
aceste spectrale petice; mici ciuperci, de toate formele și culorile se legănau
în ritmul cântecului. Iarba fremăta cu viață microscopică, îndeosebi cu
zânișoare gureșe, care se jucau necontenit prin ea, plonjând în gurile
ghioceilor de pe petalele florilor. Cât despre cel care avea toate aceste
bogății fantastice în stăpânire:
Niciodată nu fusese un rege mai
bun ca Sol pe-acele meleaguri. Bună inimă și bătrânețe ușoară îi dăduseră zeii
pentru bunătatea sa. Anii fuseseră blânzi cu el, deși se vedea, în ochii lui,
cum tinerețile îi piereau și cum lianele bătrâneților și grijilor se-ncolăceau
înăuntrul său, dar aceasta era simpla cărare a omului, cât de bun sau rău ar fi
fost el. Apoi, era un aer trist în globii lui. Puteai să-l vezi dacă priveai cu
atenție. Era de parcă avea și el un spin în coastă, chiar dacă trăia doar înconjurat
de bucurie și bunăstare.
Tare îndrăgit mai era
împăratul; umbla toată ziulica, cât de lungă, pe la casele oamenilor, și se
veselea sau întrista alături de aceștia, de supușii săi. Regina lui, Cneajna nu
era prea încântată, căci bărbatul începuse a o neglija, dar nu prea avea cuvânt
în fața lui, așa că tăcea, săraca, de multă vreme și înghițea în sec. Se
consola cu domnișoarele ei de companie și cu cărțile cu care regele, văzându-i
pasiunea pentru lectură, i le dăduse drept dar. Încă îi făcea asemenea cadouri,
îndeosebi cărți de-ale elfilor, scrise cu acele slove ireal de frumoase,
mlădioase, împletucite la a căror vedere zici că s-au imprimat, cu o precizie
uluitoare, rădăcini de copac pe pergament.
Cum viața, cât de bogată și
frumoasă ar fi ea, tot lasă o fisură, cât de mică în protecția ei, parcă anume
să intre boala și să ne-nvețe minte, făcuse întâmplarea că și riga Sol ajunse
să fie bolnav. Nu suferea de vreo boală vulgară, comună – nicidecum – ci de una
neobișnuită, sinistră în simplitatea ei și – din ceea ce spuseseră numeroșii
doctori care se perindară pe la palat – de nelecuit.
Vechile scrieri germane ne
vorbesc despre-acele spirite neliniștite, zgomotoase și nesimțite care se
cheamă poltergeist, încărcături de
energie bestială, negativă, care cu greu se consumă. Un astfel de spirit
devenea Sol dacă – Doamne ferește! – muzica se oprea! Acesta era beteșugul
împăratului – la orice oră din zi sau din noapte, trebuia să i se cânte muzică,
altfel înnebunea și dădea dracului și bunătate și tot și începea să dărâme tot
ce-i stătea în cale, de parcă prin dărâmat ar fi pornit iar muzica. Întrebați-vă
și voi, dragi cititori, pe voi înșivă, nu-i neobișnuit?
Așa ajunsese Sol să cheltuiască
mari sume din vistieria regală pentru a-și procura medicamentul atât de
indispensabil atât lui, cât și tuturor celor care se-aflau în preajma sa, căci
toți erau în pericol dacă se-opreau notele. Nimeni – probabil nici măcar el
însuși – nu știa originile acestei afecțiuni, care, deși părea să nu aibă
niciun efect asupra împăratului în viața de zi cu zi, îl măcina pe dinăuntru pe
timp de noapte cum o face tot necazul – de parcă ziua nici n-ar fi acolo, dar
seara își ivește capul sluțit.
            Sol luase cu simbrie cea mai bună trupă
de muzicieni din toate regatele lumii – elfii care se născuseră din muzică și
trăiau pentru ea. Poveștile spuneau că întocmai prin muzica lor se făurise
lumea și nu mulți erau cei care se-opuneau adevărului acestei vorbe. Cântau
fără zăbavă și rareori dădeau semne c-ar fi obosit, ceea ce întărea credința
oamenilor în puterea lor demiurgică, întrucât doar prin muncă fără odihnă s-ar
fi putut crea lumi, după părerea lor.
Cneajna, regina, îi reproșa lui
Sol că nu mai avea liniște, căci muzica se auzea încontinuu, orice ar fi făcut.
Dacă Sol înnebunea atunci când se oprea muzica, Cneajna o făcea atunci când nu
se oprea, fapt ce conduse, inevitabil, la o proastă înțelegere între cei doi.
Cea mai mare bucurie a reginei ajunsese, în scurt timp, să fie plecarea lui Sol
de la palat, în plimbările lui prin împrejurimi sau pe la locuințele oamenilor.
Nu era o femeie rea, nicidecum, dar soțul ei, care nu dorea să facă nimic
pentru a-și învinge boala, ci se complăcea ca un țânc, o ucidea încetul cu
încetul, pe zi ce trece; astfel, frumusețea ei de odinioară păli – pe fața ei
de marmură începură să apară primele crăpături, culoarea ochilor i se ștergea
treptat, rozul buzelor albea – devenise aidoma unei fantome. Fantoma unei
Galatei. Cneajna nu mai putea trăi în acel iad, așa că în mintea ei – sau în
ceea ce-i mai rămăsese din ea, în acea părticică pe care muzica nu o ajunsese –
o idee năstrușnică-și făcuse apariția. La început, sporadic, mai apoi  devenise permanentă și insistentă.
–         
Am să te-nvăț eu minte să te mai comporți ca un copil, Sol,
îi spuse regelui într-o zi.
Acesta din urmă nu știa la ce
se referea regina nici în ruptul capului și se uită la ea cu o privire
inocentă, lipsită, într-adevăr, de orice urmă de vină. Cine l-ar fi văzut pe rege
așa, i s-ar fi făcut milă de el. Îi răspunse cu voce tremurândă, nu de teamă,
desigur, ci din surpriză:
–         
Cneajno, ce-i cu tine? Ce ți-am făcut de te-ai înverșunat
așa asupră-mi, fără niciun motiv?
–         
Fără niciun motiv? Muzica, Sol, să o ia dracul de muzică!
–         
Nu huli, nebuno!
–         
 Nu mai pot, am să
mă omor într-o zi, că nu mai suport! Și tu, mă scârbă? Tu ar trebui să faci
ceva să-ți înfrunți boala, că pentru asta-i boală, nu să stai ca un prost și să
cheltuiești bani încontinuu pentru ea! Ăsta-i sensul bolii! Să te-nvețe să
lupți pentru tine însuți!
Sol înmărmuri la izbucnirea
Cneajnei. N-o mai văzuse niciodată așa supărată ca atunci, deși se mai certară
ei, că de, tot oameni erau. Chiar dacă-l enervase la culme ieșirea ei și
injuriile pe care i le aduse, mai ales că fu luat pe nepregătite, văzu că în
ochii frumoasei sale Cneajna străluceau deja acele mici mărgăritare sărate.
Imaginea acestor lacrimi pe chipul ei lipsit de culoare, bătrân, uscat, îl
făcură moale pe riga Sol, care de-ndată fugi către dânsa și o îmbrățișă strâns,
de parcă urma să i-o ia cineva și să n-o mai vadă vreodată; o îmbrățișă la fel
de tandru cum Phlegetonul îmbrățișa malurile pârjolite ale Tartarului, apoi, după
o pauză îndelungată, Sol izbucni, de parcă timpul s-ar fi oprit pentru acele
câteva momente în care tăcuse exact atunci când despărțea buzele pentru a
vorbi:
–         
Ce-ai vrea tu, Cneajno, să fac? Oare nu știi tu ce
se-ntâmplă cu mine atunci când se-oprește blestemata asta de muzică? Să înfrunt
boala? Tu nu știi ce spui, regină! De s-ar opri elfii din cântat, eu ar trebui
să fiu deja închis undeva, să nu fac prăpăd unde văd cu ochii. Îmi e frică de
mine, Cneajna… Mă tem că într-o zi, dacă ar fi să se oprească, te-aș putea
răni. Coșmarul ăsta mă mănâncă în fiecare seară; n-aș putea să mai trăiesc
știind că te-am rănit, că te-am făcut să suferi. Pe tine, floarea mea! Poți tu
oare să-ți imaginezi asta?
–         
Sol, dragul meu Sol, ascultă-mă! Trebuie să fie o cale de
scăpare de boala asta. Nu o căuta pentru tine, ci pentru mine, altfel ai să mă
pierzi, chiar dacă te iubesc la fel de mult cum Soarele iubește Luna. Am să
plec, Sol, am să plec și n-am să mă mai întorc nicicînd! Crede-mă când îți spun
că așa eu nu pot să mai trăiesc. Muzica asta, Sol, îmi zgârie creierul, cu
toate că e sublimă. Oare nu tot ce e frumos în exces devine suficient de
puternic pentru a conduce un om spre nebunie? Așa este, cum îți spun. Sol,
trebuie să încerci, pentru mine!
Sol se opri și căzuse pe
gânduri. Își mlădie barba albă cu degete-i împodobite și-și masă tâmplele cu o
mișcare fugară, apoi, de parcă și-ar fi luat toate grijile cu acea mișcare, îi
răspunse reginei sale, entuziasmat, nerăbdător. Cneajnei i se păru neobișnuit.
I se păru că regele era pe cale de-a spune o minciună pentru a se scoate din
acea situație dar nu zise nimic, ci îl lăsă să vorbească:
–         
Voi încerca, regină. Dar să știi că nu-ți promit reușita.
Dacă zeii vor să fie bine, atunci așa va fi. De nu, îmi pare rău. Lasă-mi câteva
zile răgaz să pregătesc totul, dragă Cneajna. Atunci când se-oprește, vreau să
te fereci în camera ta și să rămâi acolo, să nu cumva să-mi cazi în mână. Nu te
ameninț, draga mea Cneajna, dar nu știu de ce sunt în stare, și mi-aș scoate
inima din piept de m-aș trezi din reveria asta demonică și-aș vedea că ți-am
atins vreun fir de păr.
Cneajna tresări. Pentru un
moment, ideea ei de a-l face pe Sol să-și înfrunte boala i se păru nebunească,
căci realiză că se supunea de bunăvoie unei posibile orori. De-afară, din
curțile palatului, mirosul de fân uscat îi lovi nările. Mai stagnă pe acest
gând și se întrebă dacă făcuse bine. În definitiv, nici măcar ea nu știa la ce
să se aștepte. Văzuse cu proprii ei ochi ce-i putea pielea rigii atunci când
instrumentele răsuflau: cu câțiva ani în urmă, în timpul unui bal mascat,
muzica se opri deoarece muzicienii obosiră. Cu toate că acea pauză nu durase
mai mult de câteva minute, Sol distruse jumătate din mese și sperie oamenii
atât de tare încât fugiră spre casele lor și îl evitară câteva luni bune. Acum
cine știe ce putea să se întâmple? Mai ales că muzica avea să se oprească
definitiv. Înăuntrul ei se afla o ciudată mixtură de mândrie și frică – mândrie
căci Sol în sfârșit voia să facă ceva pentru a se ajuta, frică pentru că nu
știa rezultatul acestei încercări.  
Amurgul curgea de pe dealuri în
râuri de sânge atunci când Sol îi spuse Cneajnei că în câteva zile avea să pună
la punct planul. Fără niciun motiv anume – sau poate dintr-un motiv doar de ea
știut – Cneajna avu impresia că regele o ducea de nas și că nu avea să încerce
niciodată. De-aici, o morală poate fi cu ușurință deprinsă și pericolele
nesiguranței sunt ușor observabile, căci regina căzuse pradă gândurilor ei și
mitui elfii să se-oprească din cântat.
Sol se afla prin preajma
grajdurilor, mirosind fânul uscat, privind mișcările cadențate ale fierarilor
și chipurile prin abur și foc. Atunci elfii se-opriră și odată cu ei parcă se
oprise întreaga lume. Sol se-ntoarse prudent, cu o privire de animal hăituit
către ei. Fața lui trăda lipsa de aer – încetase să mai respire și se uita cu o
privire atât de oribilă că nu ar fi vreodată posibil să fie descrisă, la acele
ființe minunate:
–         
Cântați, ori vă omor pe toți! Urlă Sol dintr-o dată, din
toate puterile. Cântați, ori vă dau de mâncare câinilor!
Prea târziu își dăduse seama
regina că Sol nu o mințise sau dusese de nas vreodată de când erau împreună.
Oare de ce se îndoise de el și nu-i dădu răgaz? Privi prin portal fumul negru,
greu care se ridica în vălătuci uriași către cer, blasfemiindu-l. Auzi
strigătele disperate ale oamenilor, de parcă o haită de lupi i-ar fi urlat
direct în ureche și apoi auzi răgetul împăratului. Flăcările se ridicau
violent, din ce în ce mai mari. În scurt timp, întreaga împărăție era cuprinsă
de un foc nesățios.
–         
Vino la Sol, auzi regina din coridor. Vino la Sol,
regină!
Acesta sfărâmă ușa cu o
halebardă pe care Dumnezeu știe de unde o luase. Era plin de sânge din cap
până-n picioare. Regina țipă și aproape leșină, dar își reveni imediat și
începu să îngâne un cântec, cântec ce-i plăcea mult împăratului. Acesta își
reveni pe dată și întinse mâinile către ea:
–         
Vezi ce mi-ai făcut, dragă Cneajna? Vezi tu ce-ai făcut?
–         
Văd și mă căiesc, îi răspunse împărăteasa dintr-o
suflare, să aibă timp să reia cântecul, să nu cumva să o lovească Sol, căci în
timpul în care ea vorbise, el se apropie de ea cu acea privire satanică
întipărită pe față. Își spuse că așa trebuia să arate un demon proaspăt ieșit
din Infern.
–         
Nu te căi, draga mea, doar vino încoace de mă sărută și
mă îmbrățișează!
–         
Sol, nu mă răni! Te implor!
–         
Să te rănesc?! Vino la mine să te iubesc, Cneajno.
Se putea lesne observa că
împăratul nu avea nicio intenție de a-și răni consoarta. Fața-i inspira aceeași
bunătate pe care o făcuse dintotdeauna. Într-un moment de prostie, – Doamne, ce
mare prostie! – regina se lăsă înduplecată și se opri din cântat. Își lipise
buzele de-ale lui Sol.
Acesta deschise dintr-o dată
ochii și-i întoarse capul la spate, cu o mișcare bruscă. Îi privi trupul prăbușindu-se
la pământ cu o intensă fascinație, apoi, auzind țipetele terorizate și
agonizante ale supușilor săi, care cel mai probabil ardeau ca șobolanii în
propriile lor case, deschise portalul și le aruncă oamenilor, cu un râs
sardonic, de parcă ar fi fost un Nero al timpului său:
–         
Vedeți ce frumos cântați acum, când vă joacă focul sub
picioare?
Focul se reflecta în ochii
Cneajnei și cenușa-i luă locul irisului. Era ca și cum toată vina pe care o
avuse îi pârjolea cadavrul pe dinăuntru, în neființă. Cum n-ai putut tu să ai încredere
în regele tău, Cneajnă dragă…
Sol fugi de nebun. Își privi de
pe deal împărăția cuprinsă de flăcări și jale, și nu simți nimic. Ba
dimpotrivă, râse ca un diavol care a reușit să câștige inima unui creștin. Rîse
tare, apăsat și sfidător.
–         
Abstența muzicii e neant, urlă Sol către neantul de jar și-apoi
se îndepărtă, mergând fără țintă, fără motiv, până undeva unde avea să audă
muzică din nou. Și ceea ce era tragic era faptul că nu avea să-și aducă aminte
nimic din cele petrecute, cel puțin pentru o vreme, iar atunci când își va fi
amintit, singura muzică pe care avea să o asculte era cea a demenței. Notele de
plumb ale nebuniei.  

Lasă un răspuns