Seara liniştită. Chiar foarte liniştită. Ne axăm pe dansuri deja ştiute. Noul apare la ascultarea unor melodii noi, însă dansabile. Le învăţăm. Nu ne stă nimic în cale. Totul începe cu „a învăţa”. Este chiar acel moment pe care ni l-am dorit. S-a împlinit tocmai cand aveam nevoie.
VERSIUNEA LUI
‘Începe! Sunt sunete fade, percepute umpic anost. Dau o senzaţie ciudată. Şi cu toate astea, îţi călăuzesc neîncetat drumul. O cale acoperită de sentimente grele, perfide şi multe regrete. Se apleacă brusc, apoi se încetează cu mişcarea. Pare imposibil de descris anomalia creată dintr-o greşeală ambiguă. Iertarea e prea greu de cerut, se îndură o percepţie tristă, mult prea dură pentru noul început. Dincolo pare mai bine, dar doar pare. E îngrozitoare trecerea. E plină de durere. Prea grea.’
VERSIUNEA EI
‘Viaţa…imprevizibilul trăit zi de zi de către fiinţe muritoare. Moartea…realitatea asteptată cu ochii limpezi către nicăieri. Relevanţa ce duce spre nicăieri te aduce totuşi într-un punct. Acel punct ce nu poate fi depăşit decât printr-o privire, un gest nefast. Esenţa vieţii ce depăşeşte limitele neprevăzutului. Este momentul în care te simţi singur, pustiit şi neputincios. Eşti doar tu. Fiinţa pură şi cerşetoare de încă o secundă. Acea secundă ce poate schimba totul. Însă totul se transforma în nimic. Metamorfoza îşi caută stăpânul. Deşi te-a găsit pe tine, tu nu renunţi.’