 |
| Sursa poza: internet |
Mă gândesc că m-aș duce
pe-acasă. Trebuie să mă adun, să iau așa o vacanță și să mă întâlnesc cu oameni
cunoscuți. Să umblu pe străzi arhicunoscute, să salut în stânga și-n dreapta.
Să fiu întrebat de sănătate de persoane care încă mai stau și acum pe scara de
bloc cu care cândva mă lăudam că-i a mea. Eu și numai eu stăteam pe scara aia,
restul erau un fel de chiriași pe care, parcă, mi-i alesesem pe sprânceană, să
mă placă, să mă tragă de obraji, să mă alinte. Care scară de bloc? Din ce oraș?
Sincer, nu știu exact. Dar știu că acasă e acolo unde ți-ai petrecut copilăria,
unde te-ai rupt în genunchi și-n coate de ți-au făcut lacrimile ochii cât
cepele. Sau unde ai dat dracu prima pereche de blugi de care te-ai atașat și pe
care ai purtat-o până s-a subțiat fibra. Acasă tot timpul dai nas în nas cu
cineva pe care nu știi de unde să-l iei, unde să-l pui, dar îl saluți
respectuos ca și cum ți-ar fi rudă de sânge. Știi că la un moment dat ai luat
loc pe genunchiul său, mai ceva ca la moș crăciun, și-ai ascultat ca un căscat
la sfaturile lui despre fete. Erai un ciorchine de om fără floci la puță dar
beleai urechile mai ceva ca la slujba de duminică. Că tot veni vorba, acasă le
spuneai alor tăi că te duci să ocoleși biserica, să te dai pe sub masă sau să
iei lumină și ajungeai dimineața în fața ușii de la apartament dus pe brațe de
tovarăși, ca adus de pe front, de mustea voma printre dinți mai ceva ca sângele
din răni. Toate intră-n mintea ta ca mirosul de mâncare de pe palier, din zi de
sărbătoare. Îți intră în haine și-l porți cu tine ca pe un parfum care te
prinde și pe care-l ții toată viața. Mă duc acasă! Vreau să mă întâlnesc cu ăia
cu care am băut până am lins toți aceeași nasoală. Am chef să fac niște
caterincă d-aia cruntă cu ăștia pe seama cuiva. Hm, de cine s-o mai râde?! Asta
dacă mai găsesc pe careva. Eh, toți sunt acolo, știu eu! Așa e când te întorci
acasă, toți trebuie să fie acolo, lumea de acasă niciodată nu se mută, nu
pleacă. Problema e că nu prea știu la ce adresă să-i zic memoriei să mă lase.
Acum sunt în Orașul de Vest, aș cam avea idee pe unde s-o iau. Merg spre sud,
trec prin Orașul În Care În Unele Nopți Miroase A Vanilie, dar știu că n-am să
dau acolo de pașii mei făcuți de-a bușelea. Merg, deci mai în față, în Orașul Capital,
dar aici n-am mersul format. Aș da pe la bunici, dar e închisă ușa, e bătută
bine-n cuie. Mă opresc să-mi trag sufletul. Îmi e total străin decorul. E bine
acasă!
pe-acasă. Trebuie să mă adun, să iau așa o vacanță și să mă întâlnesc cu oameni
cunoscuți. Să umblu pe străzi arhicunoscute, să salut în stânga și-n dreapta.
Să fiu întrebat de sănătate de persoane care încă mai stau și acum pe scara de
bloc cu care cândva mă lăudam că-i a mea. Eu și numai eu stăteam pe scara aia,
restul erau un fel de chiriași pe care, parcă, mi-i alesesem pe sprânceană, să
mă placă, să mă tragă de obraji, să mă alinte. Care scară de bloc? Din ce oraș?
Sincer, nu știu exact. Dar știu că acasă e acolo unde ți-ai petrecut copilăria,
unde te-ai rupt în genunchi și-n coate de ți-au făcut lacrimile ochii cât
cepele. Sau unde ai dat dracu prima pereche de blugi de care te-ai atașat și pe
care ai purtat-o până s-a subțiat fibra. Acasă tot timpul dai nas în nas cu
cineva pe care nu știi de unde să-l iei, unde să-l pui, dar îl saluți
respectuos ca și cum ți-ar fi rudă de sânge. Știi că la un moment dat ai luat
loc pe genunchiul său, mai ceva ca la moș crăciun, și-ai ascultat ca un căscat
la sfaturile lui despre fete. Erai un ciorchine de om fără floci la puță dar
beleai urechile mai ceva ca la slujba de duminică. Că tot veni vorba, acasă le
spuneai alor tăi că te duci să ocoleși biserica, să te dai pe sub masă sau să
iei lumină și ajungeai dimineața în fața ușii de la apartament dus pe brațe de
tovarăși, ca adus de pe front, de mustea voma printre dinți mai ceva ca sângele
din răni. Toate intră-n mintea ta ca mirosul de mâncare de pe palier, din zi de
sărbătoare. Îți intră în haine și-l porți cu tine ca pe un parfum care te
prinde și pe care-l ții toată viața. Mă duc acasă! Vreau să mă întâlnesc cu ăia
cu care am băut până am lins toți aceeași nasoală. Am chef să fac niște
caterincă d-aia cruntă cu ăștia pe seama cuiva. Hm, de cine s-o mai râde?! Asta
dacă mai găsesc pe careva. Eh, toți sunt acolo, știu eu! Așa e când te întorci
acasă, toți trebuie să fie acolo, lumea de acasă niciodată nu se mută, nu
pleacă. Problema e că nu prea știu la ce adresă să-i zic memoriei să mă lase.
Acum sunt în Orașul de Vest, aș cam avea idee pe unde s-o iau. Merg spre sud,
trec prin Orașul În Care În Unele Nopți Miroase A Vanilie, dar știu că n-am să
dau acolo de pașii mei făcuți de-a bușelea. Merg, deci mai în față, în Orașul Capital,
dar aici n-am mersul format. Aș da pe la bunici, dar e închisă ușa, e bătută
bine-n cuie. Mă opresc să-mi trag sufletul. Îmi e total străin decorul. E bine
acasă!
