kratos-vicious-immortalis
n-am vrut niciodată să scriu mânat de aversiunea
instinctivă a celor ce ascut între dinţi ţăruşi
de tungsten. după care îi înfig în pământul
uscat şi ne
delimitează truda de făgăduinţe.
delimitează truda de făgăduinţe.
dar poezia suferă, ar vrea să ofere mai mult,
nu doar impresii
şi colaje fugitive.
şi colaje fugitive.
vreau o poezie
reală, strig mâinii acesteia care
reală, strig mâinii acesteia care
scrie cu graţie cuvântul frumos. vreau o
poezie ca un
poezie ca un
ghepard reflectat în iazurile sticloase
care adapă culminaţia.
care adapă culminaţia.
vreau o poezie ca un corn de rinocer
învelit în mătase
învelit în mătase
fină.
vreau o poezie ca o katană scoasă din teaca raţiunii.
vreau o poezie ca o katană scoasă din teaca raţiunii.
vreau o poezie care să termine totul, să
tragă ultimul glonţ,
tragă ultimul glonţ,
să
apese ultimul buton, să detoneze ultimul cuvânt mincinos
apese ultimul buton, să detoneze ultimul cuvânt mincinos
de pe limba oficială a discordiei. vreau o poezie ca un cleşte,
să
scoată rând pe rând dinţii
zâmbăreţilor care machiază
scoată rând pe rând dinţii
zâmbăreţilor care machiază
amărăciunea şi pledează
nevinovaţi. nu, ăsta nu e
act eroic,
nevinovaţi. nu, ăsta nu e
act eroic,
nici replică de duzină, doar un
totem de păreri consimţite,
totem de păreri consimţite,
un gargui din gura căruia curge lavă
şi incendiază paradisul
şi incendiază paradisul
micilor cântece de adormit copii, lăsate ca o cortină
peste
peste
biciul mlădios
consfinţit pe cei care topesc zăpezile
cu lacrimi.
consfinţit pe cei care topesc zăpezile
cu lacrimi.
eu sunt băiatul
obraznic al lui david cerny, care democratizează
obraznic al lui david cerny, care democratizează
de la înălţime cu un jet cald de iubire peste cenuşa naţiunii.
am vise şi toate visele sunt mici
paradisuri care sfărâmă
paradisuri care sfărâmă
obeliscul angajamentelor la umbra căruia îşi pecetluiesc buzele
cei născuţi să vorbească. vă
încăpățânați să credeți
încăpățânați să credeți
că nu pot schimba nimic, dar tăcerea poate distruge un om.
dacă
nu expiri în pulberea de vorbe alte idei, atunci vei aspira
nu expiri în pulberea de vorbe alte idei, atunci vei aspira
nebunia servită şi vei face implozie.
nu mă
pot retrage în sfera dyson a resemnării
şi să simt
pot retrage în sfera dyson a resemnării
şi să simt
evoluţia
ca pe un foc bengal pe care nu-l vede nimeni.
ca pe un foc bengal pe care nu-l vede nimeni.
sau mai rău,
să fiu singurul care mai crede într-un progres.
să fiu singurul care mai crede într-un progres.
aduceţi
toţi scepticii la mine şi eu le voi scrie pe frunte un
toţi scepticii la mine şi eu le voi scrie pe frunte un
singur cuvânt. şi voi face din ei
bivoli din care mustesc furia
bivoli din care mustesc furia
şi curajul, gata să asedieze cetăţile
pline cu pustule de erori.
pline cu pustule de erori.
n-am vrut niciodată să scriu despre boala care ne macină pe toţi,
despre această râncedă impresie că apatia socială, sindromul genovese,
nu are nici un
remediu. am vrut să scriu doar despre femei şi să
remediu. am vrut să scriu doar despre femei şi să
adopt linia
utilitară a oricărui scop. dar nu s-a putut.
utilitară a oricărui scop. dar nu s-a putut.
mizeria asta de
poezie pe care unii o numesc falnică răzvrătire
poezie pe care unii o numesc falnică răzvrătire
adolescentină s-a conturat ca o barieră împotriva vreunei
revolte
revolte
sociale. scriu ca
să nu fiu cuprins de somnolenţa abjectă a ruşinii,
să nu fiu cuprins de somnolenţa abjectă a ruşinii,
care e chiar faţa schimonosită a laşităţii. reprezentaţia publică
a devenit un
carnaval al proştilor, nimeni nu ştie ce se întâmplă,
carnaval al proştilor, nimeni nu ştie ce se întâmplă,
nimeni nu vede mai
departe de umărul celui din faţa sa.
departe de umărul celui din faţa sa.
ruşinea de
expunere publică, de exigenţă la unison a devenit
expunere publică, de exigenţă la unison a devenit
sinonimă cu lezarea orgoliului.
cândva îmi era
frică să plâng, să nu inund metropola şi provinciile,
frică să plâng, să nu inund metropola şi provinciile,
acum e inutil, un
potop de lacrimi nu se va dovedi niciodată
potop de lacrimi nu se va dovedi niciodată
a fi ultima
pedeapsă de dinaintea gândurilor bune, nu va fi nici o
pedeapsă de dinaintea gândurilor bune, nu va fi nici o
reverie cathartică. totul se va îndrepta lent, programatic şi
incontrolabil spre
o groapă epocală a marianelor, ca într-un sfârşit
o groapă epocală a marianelor, ca într-un sfârşit
al speciei şi un
început al alteia, o eră a mizeriilor care salută
început al alteia, o eră a mizeriilor care salută
absurdă o alta. răul acesta e ca un copil blajin cu dor în privire,
otrăvit în cele din urmă de gustul insidios al puterii.
