a plecat, s-a întors şi iar a plecat – de Justin Dumitru

a plecat, s-a întors şi iar a plecat

venea de două ori pe săptămână şi vorbeam

despre orice nu
aveau alţii timp să privească

sau răbdare de a privi

lucrurile mici
peste care s-au presărat gunoaiele

unei lumi noi, ale
unui oraş şantier, în care

speranţele put a gudron şi ciment. şi tot ce se

construieşte se dărâmă, pentru că plouă şi

când nu plouă ies câinii bombastici în lese de

promisiuni şi se
pişă voioşi pe tot ce e proaspăt.

şi vorbeam şi
vorbeam şi totul suna atât de patetic.

dialogurile astea
formale, inteligenţa discursului,

când totul capătă orgoliu şi simţi hipnoza cum

contractă pupilele minţii, îţi vine să strigi:

,,despre ce dracu’
vorbim?”

venea de două ori pe săptămână şi o aşteptam extaziat.                                     îmi era
atât de familiară şi îmi plăcea să cred că

mă aştept pe mine. să mă întreb şi să-mi răspund când

alţii ezită să o facă. avea 21 de ani, un chip descris

cu greu în nopţile de răzvrătire sentimentală, în care

îmi povestea de părinţii ei dispăruţi prematur,

de evacuarea din
lumea copilăriei şi serile petrecute

în lumina unui
felinar de lângă centrul de plasament.

cum spunea ea:
,,privirea în gol lângă felinar, timpul

mestecat la lumina
neşansei.”

poţi consuma suferinţa iresponsabil de la treizeci de ani

sau chiar de la
optişpe şi la cincizeci să te îndopi cu

medicamentaţii garnisite cu aşteptări miraculoase şi
să

nu mai ştii ce e
boala şi să refuzi boala cu aceleaşi nazuri

de copil care nu
vrea să guste din nutrimentele sănătoase.

,,generaţia noastră va da morţii frumuseţea ei şi cele mai

bătrâne vise” i-am spus.

,,nu spune asta.
nu suntem înfrânţi, doar scurtcircuitaţi

de la ceea ce se
numeşte ritm progresiv şi creştere susţinută.”

şi-a frământat mâinile şi a privit în gol.

,,ce creştere susţinută?! nu am văzut pe nimeni care să

sprijine ceea ce dă generaţia asta. depinde de voi, ne strigă

cei care se declară mulţumiţi de poziţie socială şi de statut.”

,,ipocriţi!” a strigat cu fermitate.

tu pentru cine
scrii de fapt? eu n-aş cumpăra poezie, iartă-mă!”
,,nici nu ai de ce să o faci. chiar dacă sunt un poet prost

sau nici atât.
sper ca cei care mi-au scris versurile în gară,

pe zidurile din
centrul ploieştiului, să le fii înţeles.”

a tăcut şi a deschis geamul de la balcon şi a fumat ce mai

rămăsese din pachet. fuma mult şi o simţeam slăbită şi încâlcită

în ultimele
fracturi memoriale. s-a aşezat din nou şi am

reluat, în aerul
molcom, arta naivă a considerentelor.

ce fabulos speculăm când nu avem încredere în nimeni şi în nimic.

suntem două fructe care ne devorăm reciproc şi
aşteptăm să ne

putrezească într-o bună zi miezul himeric.

a plecat, s-a
întors şi iar a plecat. un an întreg de

terapie socială nefondată, în lumina artificială a unui bec

atârnat deasupra
unei mese, la care de multe ori se strâng

cele mai lucide
minţi şi se evaporă în deşertul halucinatoriu

al sfintei aşteptări.

prieteni, amici,
rude, străini buimăciţi de erori,

căzuţi în golul dintre cuvinte, stând pentru a nu ştiu câta

oară în faţa cicatricelor colective întrebându-se ce rost are.

ideile lor revoluţionare, nişte salve de foc

consumate rând pe
rând

în Bodie.

vă strig, o fericiţilor, să nu uitaţi de noi,

copiii lui rodin –
epave gânditoare