Echinocţiu de toamnă – de Anatol Covali

Nici
chiar uitarea n-o să mă aline
când
voi cădea sub ultima secure.
Orbecăind
în neputinţi obscure
voi
alerga şi-atunci, fugind de mine.
Eu,
Don Quijotul visurilor pure,
am
îmbrăcat mereu armuri străine
şi
am crezut că voi putea obţine
victorii-n
orice lupte, cât de dure.
Dar
soarta crudă mi-a muşcat genunchii,
veninul
ei mi-a pârjolit rărunchii
şi-am
suferit mereu de-o cruntă sete,
într-un
deşert ce s-a numit durere
şi-ntipărit
pe ani ca o pecete

de
care-ncerc să scap, dar nu mai piere.

Lasă un răspuns