Abonament la curiozitate – de Andreea Violeta Bobe

În ziua aceea
mă trezisem dimineața foarte devreme, cam pe la orele 4:00- 4:15 deranjată
fiind de urletul vecinilor. Deși nu deschisem bine ochii, o lumina mă năvăli.
Era lampa uitată aprinsă, iar cărțile-mi ședeau pe piept deschise, cu îndoituri
în colțul paginilor semnificative, iar lângă ele ședeau azvârlite pixuri
colorate, creioane, hârtii, șervețele uzate și pantalonii care trebuie să-i duc
la spălat. După câteva minute de buimăceală mi-am adus aminte că o seară
înainte  după ce am băut un ceai
fierbinte mă cuprinse moleșeala și nu mă puteam concentra la citit. Mai mult ca
sigur lumina caldă a lampei și plapuma pufoasă m-au îndemnat la un somn
liniștit, unde Moș Ene împletește din barbută lui albă vise cu norișori albi,
siridusi și copaci fermecați. 

            Am
mai stat vreo câteva minute în pat. Vecinii urlau din ce în ce mai tare, afară
viscolea și copacul cel bătrân bătea cu crengile-n geam.Zăpada făcuse țurțuri
și nu puteam zări nimic. Deși eram somnoroasă, m-am ridicat din pat și cu pași
vioi m-am apropiat de calorifer. Câțiva elemenți erau câtuși de puțin călduți,
restul se congelaseră de mai bine de trei ore. “Iar au oprit boii ăștia
căldură! Să dea dracu-n viața lor!” înjurasem 
cu glas răgușit. Între timp din țeava se auzea cum o altă vecină bate cu
ranga, semn că e nervoasă pe cearta celor doi bețivi de la etajul trei.

               -Faceți liniște, că diseară plec la muncă în
tură de noapte! strigă femeia de o auzi toată scara. 

            -Nu
vrem să facem liniște, răspunseră un bărbat cu vocea deocheată de aburii
alcoolului. Dacă vreau să urlu, urlu. Dacă vreau să dau foc la bloc, vă ard pe
toți, handicapații dracului! Din cauza voastră m-a dat nevasta pe mână
gaborilor. Sifonarilor, nu o să aveți liniște cât timp trăiesc eu în blocul ăsta. 

 
          La scurt timp bețivul
ieși pe casă scării urlând și bătea cu lingura-n tigaie. Alergă de mama focului
pe scări și sună la toate ușile. 

 -Trezire, boilor! S-a făcut dimineață. E ora
4:30. Scularea, că e dimineață! 

            -Petcule,
treci în casă, strigă nevasta nebunului. Te văd vecinii în izmene. 

 -Să mă vadă și Ceaușescu în izmene, că eu tot
cu el votez. 

             Bărbatul fugea cu tigaia în mână și îl lovi pe
cățelul care se aciuează seara la etajul al doilea. Câinele schelacai apoi o
luă la goană spre parter. Nici bine nu plecă javra, că o femeie bătrână, cu
părul vopsit mov și roșu, cu bigudiuri imense și furou “Victoria’s Secrets”,
cobora pe scări cu mătura în mână și țipă cu o voce de ciocănitoare pițigăita
către bețiv. 

            -Idiotule,
nu-mi răni copilul, că l-am adus de pe străzi și l-am hrănit cu mâncarea mea,
făcută de mâna mea bătrână și subțire și l-am iubit cum orice mamă își iubește
copiii. 

 -Vrăjitoare bătrână, nu mai aduce toți
puricosii la noi în scară ca să le dai melcișori în lapte. Fac mizerie, se
cacă, lasă sânge pe preșurile noastre. Dacă tot îi iubești pe maidanezi i-ai la
tine în casă, să doarmă în patul tău!  

            -Nu
comenta la mine, cioară! Dacă nu-ți împrumutam bani de întreținere erai cu
fundu-n zăpadă cerșind la pocăiți. După ce te-am ajutat cu bani mă deranjezi și
nu-mi lași cățelușii în pace. 

 -Gură, hârcă bătrână! Dacă nu-mi dădeai banii
eu urlam la toată lumea tot ce ai făcut, vagaboandă bătrână. Le spuneam la toți
cum ai pupat în cur pe toți borfașii de la interprindere! 

            -Nesimțitule,
ai uitat cine ți-a dat mâncare, când măta și tactu lucrau fără carte de
muncă. 

            Nervos
fiind, vecinul nu s-a mai putut abține și a luat băbăciunea la bătaie. Scara
răsuna a strigăte, iar oamenii de la ușile vecine s-au alăturat încăierării.
După două ore de ceartă și scandal, a venit poliția și i-a luat la secție pe
toți cei implicați. Bătrână avea capul bandajat, iar gălăgiosului îi curgea
sânge din nas. Prostimea de la blocurile vecine ședea în zăpadă cu semințele
alături uitându-se uimită la circul de la scara a treia.  

            -Ce
s-a întâmplat? întrebă Marius, gigoliul cartierului. 

            -S-a
bătut vrăjitoarea cu Frankenstein. Să vezi ce scandal a ieșit. A venit poliția,
i-a altoit pe oameni cu bastonul, au fugit câinii leproși de frică. 

 -Ba frate, răspunse Marius buimăcit. Dacă
știam că iese scandal aduceam cameră video și postam toul pe net. Ne ieșea
leafă mare cât pentru o lună de băutură. Făceam un baiaram, de mureau toți
dușmanii noștrii. 

 -Ba, nene. Hai că a adus Porcu’ vin. Ne cheamă
la el să bem. Hai să mergem! 

 
          Atmosfera se linistise.
Puteam în sfârșit să ies din casă, fără teama de a primi un pumn în față.
Camera se încălzise, căci caloriferul își reveni din moleșeală. Parcă nu-mi mai
venea să plec. Era atât de cald, atât de relaxant și de frumos. Lampa răspândea
o atmosferă iubitoare și parcă un parfum floral mângâia pereții stacojii. Aburi
roșii, mă imbratiseau ca niște mâini solide, barbatoase și nu-mi mai dădeau
drumul. Mă desmierdau, mă mângâiau și tare-mi plăcea. Nu știu cine, nu știu ce
era, dar prezența aceea mă încânta la culme. O fi un vis, o fi vreun spirit
venit din altă lume ca să mă alinte, nu știu ce era, dar nu vroiam să se
oprească. Timpul parcă se topea ca o lumânare năclăită de praf într-o cutie de
metal. Afară se auzea vântul cum bate și rostogolește copacii, casele,
dealurile și vocea  lui cea groasă
sfărâmă tot. Ninge a nebunie, ninge cu putere, urlă zăpada de pe bloc.  

Afară era
iadul crâncen, ce înghite viață însăși născută din durerea binefacerii. Înăuntru
era bine, minunat chiar. Simțeam cum pereții se clătina de bucurie, vedeam
vinul ce se scurgea din ei cu o sete de iubire nemaipomenit de lacomă. Și
aburii aceia, roșii, parfumați mă mângâiau pe cap și-mi sărutau fruntea. Nu
vroiam să mai plec de aici, dar trebuia. Hainele erau deja pregătite cu două
seri înainte de întâlnirea ce urma să o am. Le spălasem, le parfumasem bine.
Nimic nu uitasem să pregătesc. Totul era pus la punct. „Ah, Doamne! Nu trebuie
să am emoții!” exclamesem cu obrajii roșii. Nu trebuia să întârzii, totul
depindea de mine și trebuie să iasă frumos. M-am îmbrăcat repede și m-am dat cu
cele mai bune cosmetice din dulap. La urmă de tot mi-am pus cerceii. Pentru
câteva clipe m-am privit în oglindă. Arătăm bine, eram fresh și am ieșit pe ușă
zâmbind.  

            Pe
scări admiram urmele de sânge și de alte lichide obscure împrăștiate pe tavan
și pereți. Ajunsă la parter am observat că pe cutiile de scrisori ședeau
azvrlite castroanele cu melcișori, iar laptele se prelingea înăuntrul lor. Din
fericire, corespondența nu ajunse în dimineață aceea și niciun plic nu pățise
nimic. Afară viscolul se potolise, dar garajele și mașinile se
impotmolisera-n  nămeți. Gloata de golani
s-a mutat spre zona chioșcului, iar în parc începuseră să vină părinți cu
plozii lor plângăcioși. Drumul spre stație era încărcat de obstacole, căci
stratul de gheață se aranjase sinuos, în unele porțiuni având ciorchini
abrupți, pietroși. Drumul acela era tare lung și al dracului de strâmt. Din
păcate mereu se aciuează cățele în călduri cu puii lor leproși, iar unele din
ele mai și mușcă. De la balcoane babele le aruncă exact în mijlocul „cararii”
copite de porc, oase, carne stricată, peste, iar haita cartierului nu acceptă
concurență sau „invadatori”, precum oamenii simplii care merg spre stația de
autobuz. Luna trecută un pensionar din alt cartier a venit în vizită la
cumătrul lui cu o sacoșa de pulpe aduse tocmai de la țară, iar javrele i-au
furat mâncarea și l-au și mușcat. Hoarcele au ieșit la scandal, că „lumea e
vinovată și deranjează bieții cățeluși inocenți și prostuti și că străinii care
invadează cartierul sunt atei și păgâni fără frica lui Dumnezeu.” 

             Cu o seară înainte babele au fost la biserică
ca să bârfească, să împartă sarmale la boschetari și să-l pupaceasca pe „popa
ala€™ tânăr și frumos”. Acum se umflă de somn ca vitele, iar după amiază o să
iasă cu pungile de semințe în fața blocului. Ajunsă în stație i-am mulțumit din
inimă Sfântului Apostol Kiekergaard și m-am scobit în nas în semn de respect
pentru mizeria lăsată de babele care au azvârlit colivă sfințită pe
asfalt.  

 

              După 30 de minute… 

            Nu
venea nici maxi-taxi, nici autobuz, nici Moș Crăciun pe mătura de brad, nu
venea nimeni. Când mă așteptam mai puțin, din îndepărtare se vedea un autobuz
din ăla vechiu’, rablagitu’ care de abea-și târăște curu’ prin zăpadă. M-am
suit în el, am compostat biletul și m-am trântit pe un scaun-și ăla vai de
steaua lui-, apoi m-am uitat la telefon. Avem un mesaj de la un număr
necunoscut. L-am deschis și am văzut un scris impecabil, cu diacritice și
virgule la locul lor. Începusem să-l citesc cu oarecare strângere de
inimă: 

„ Mona dragă, scuză-mă că te deranjez, dar
să știi că încă nu am ajuns acasă, vin din afara orașului și s-ar putea să
întârzii. Sper să nu te superi, dar e posibil să aștepți în fața ușii, iar dacă
ești deja venită uită-te sub preș și vezi că e o cheie. Cu ea deschizi toate
ușile apartamentului și dacă ți-e foame, mâncarea este pusă pe masa din
sufragerie.”  

„Se pare că nu
trebuie să mă grăbesc, că oricum el va întârzia. Parcă mai ieri era vară și
lumina aceea roșie a snopit umbrele și i-a salvat pe bieții cerșetori. Simt și
acum teama care m-a cuprins când am văzut ciudățeniile întâmplate, cum el s-a
arătat ca o făclie roșcovană împreună cu grupul acela ciudat, cum toți erau
îmbrăcați în cămăși albe și doar el purta o geacă. Mă întreb dacă încă o mai
are sau dacă și aceea s-a stins așa cum vorbele sale de odinioară au pierit.
Nu-mi vine să cred că a trecut atâta vreme. Mi-e dor de banca topită de caniculă
în care el se așeza când citea ziarul, de vorbele sale ambigue, de privirea
aceea caldă, dar insensibilă. Ah! Au trecut atâtea luni de zile și eu tot nu-l
înțeleg pe individul ăsta. Acum o să-i văd și locuința și poate o să pricep
câtuși de puțin ce este el defapt.”  

Dintro-dată un
boșorog tuși și mă trezi din gândurile răzlețe. Autobuzul duhnea a transpirație
de cal și era aglomerat. Niște babaciuni bârfeau fără jenă despre alții, mâncau
brânză împuțită și-și lingeau buzele ridate cu limbile lor cleioase. Această
imagine îmi făcuse scârbă și-mi veni să vărs, dar mi-am dus la nas eșarfa
parfumată, iar miresmele de iasomie m-au împuternicit. În spate un ciorchine de
cocalari au pus vreo trei telefoane să cânte mai multe melodii deodată și cum
sunt mari intelectuali, hrana lor spirituală pe care o împărțeau tuturor consta
în manele la maxim. Buzele băieților erau împodobite cu aur, din gura lor se
prelingea miere și nectar și ușor ușor cele mai interesante înjurături, povești
porcoase, fantezii bolnave se răspândeau în mijlocul de transport ca albinuțele
în livadă. Pe scaunul din fața mea stătea un cuplu ce se pinguinea, iar
fericirea lor mi-a rănit sufletul singuratic și flămând după iubire. Nu mai
suportam mediul acela infect. Era frig, în ciuda înghesuielii; puțea, toți
lătrau, manele, cocalari, babaciuni, pinguini. Aaaaaarrrhhhhh!

„Va detest din
toată inima! Să muriți cu toții, căci sunteți niște javre infecte și să ardeți
pe rugul rugurilor! Muriți cu toții! Vreau din suflet să muriți în
chinuri!” 

 „Handicapato, nu mai urla în autobuz! Vedeți
că asta e dementa din cartierul vecin care nu suportă pe nimeni. Tu să mori
jegoasa dracului!” a răspuns un cocalar. 

 Nervoasă fiind am scos o linguriță de argint
din geantă și i-am azvârlit-o în cap, apoi i-am fript o flegmă de i-am murdărit
și pe prietenii lui. Repede am fugit și m-am adăpostit după un moșneag înalt.
Indivizii se blocaseră la intersecția dintre două clanuri de cotoroanțe puse și
ele pe ceartă. La scurt timp autobuzul a oprit și am zburat din el cu viteză
fulgerului, ca să nu mă prindă ceata de cretini. M-am ascuns după niște garaje,
am ținut aerul în piept, iar atunci când ei au dispărut de-a binelea am mers
spre linia de tramvai. Respiram rapid, întrerupt, gâfâiam și vedeam cum
blocurile se înroșesc și dansează, cum aerul se împute, auzeam voci
distorsionate care se certau în capul meu, voci groase și puternice, dornice să
urle-n libertate. Mâinile mi se înverziră, din nas îmi curgea un lichid
albastru, vocile nu se opreau, unghiile de la mâini se făcură roșii și din gură
începeam să vărs același lichid albastru. Cam o jumătate de ceas m-am tăvălit
în zăpadă albăstrind-o. Mă durea tare stomacul, ca și cum niște cuțite mă
înjunghiau, ochii mi se adânciseră și nu vedeam nimic. Nu mai înțelegeam nimic
din ce ziceau glasurile acelea. Ele zbierau în capul meu de mă dureau toți
nervii, păreau tare mânioase și se razbunau pe mine. Printre ele una prinse
contur și părea să-mi țină partea. La scurt timp gălăgia încetă. Îmi era greață
și am vomitat un ciorchine de negi cârnosi. Erau mari, negricioși, miroseau a
carne stricată și se împrăștiară peste zăpada albăstrită. Un singur neg îmi
rămase lipit de cerul gurii și nu-l puteam scuipa. Am luat un pumn de zăpadă,
mi-am clătit gura bine. 

Am plecat fără
să privesc în urmă către stația de tramvai. M-am suit în primul. Din
îndepărtare se zăreau sfidând albeața imaculată a zonei respective, scursurile
care spurcau întreg peisajul Eu eram de vină și vocile chinuitoare. Mă întrebam
dacă el știe ce semnifică ciudățenia asta. De unde vin bucățile alea de carne
putrezită și atâta lichid albastru numai el poate pricepe.  

 În tramvai e mult mai bine decât în autobuz.
De-asta mi-am făcut și abonament, ca să stau fără grijă. Priveam pe geam cât de
alb poate fi orașul. E atât de liniștit și blând. Nu bate vântul, nu ninge, nu
e gălăgie, nici spectacole pompoase. Ceasul de la o farmacie arată ora 10:30.
„Sper să fi ajuns acasă. Nu vreau să stau singură în locuința străină. Mă
întreb oare cum e mobilat? Sper să nu fie ceva la fel de dificil că și el, căci
m-aș rătăcii în casa aceea.”  

  Nici bine n-a pornit tramvaiul, că din față
un grup de tărănci grase și nesimțite au luat lumea la scandal cu „biletele și
abonamentele la control”. Bineînțeles că erau pe tură, atunci când lumea se
așteaptă mai puțin. Știu să ia banii oamenilor, în special celor care au nevoie
de ei elevi, șomeri, săraci, dar nu-s în stare să ofere condiții bune de
circulație. Mereu întârzie tramvaiele și circulă cu viteza melcului. Că să
ajungi undeva trebuie să te trezești cu noaptea în cap. În partea cealaltă a
orașului este linia întreruptă și o continuă un autobuz mic și înghesuit. Ăștia
chiar cred că un tramvai plin de pesoane poate încăpea într-o chichineață de
autobuz? În orele de maximă circulație când iese lumea de la serviciu, de la
școală nici măcar nu se închid ușile la cât de aglomerat este.

Când a ajuns
la mine o vițică cu dinții stricați și moacă de țărancă tupeistă, a aruncat o
privire când mi-a văzut abonamentul în regulă, de parcă ar vrea să mă bată.
Repede a coborât cu alte câteva „victime”, niște puști de 12-13 ani, urmați de
un bețiv amărât și alți oameni nefericiți. Eu scăpasem. Eram chiar foarte
norocoasă. M-am uitat la ceas 10:45. Am mai mers vreo trei stații, fără să-mi
iau privirea de pe geamul magic, apoi am coborât surâzând. La câteva blocuri
depărtare era locuința lui și ardeam de nerăbdare să ajung mai repede. Nămeții,
în mod ciudat, mă împiedicau pentru prima oară să merg și vântul începu să bată
din partea opusă. Un cârd de ciori venit dinspre apus croncăneau în jurul unui
bloc mai puțin aspectos. Acolo, undeva locuia el. Am intrat în scară.
Întuneric, aer rece, ceață printre scări și un hol lung de tot se zăreau. Aerul
nu putea fi respirat. Pereții înalți și înguști adăposteau neoane care
răspândeau o lumină vagă, dar insuportabilă și rece. Ușile apartamentelor erau
toate din metal gri-șobolan și nu părea să fi făcut nimeni curățenie de ceva
timp. Un câine mort zăcea putezind lângă o pungă de gunoi. În fund de tot am
dat de scări. „Zicea că locuiește la ultimul apartament de la ultimul etaj. Am mult de urcat, așa că o să iau
liftul.” Alături pe ușa vernil închis a liftului scris cu vosea crem „Este
stricat. Nu mai e niciun lift. Dacă de la etajele superioare pășiți pe ușa
liftului, cădeți în gol.” Întradevăr liftul nu era defect, ci lipsea cu
desăvârșire. Având în vedere că e fabricat din aliaje de metale, sigur l-au
furat șmecherii. ”Va trebui să sui 27 de etaje. La ultimul apartament
-216-locuiește el. Cât de greu poate fi?! Doar nu urc un munte.”

Am început să escaladez scara. Un etaj avea cam
cincizeci de trepte. Distanța dintre ele fiind mică, ele fiind și înalte
deveneau abrupte și ascuțite și dădeau senzația de junghi în tălpi. Primul etaj
păru foarte înfricoșător, iar următoarele deveneau cam iluzorii și labirintice.
Orice clipă de neatenție putea fi fatală. Dacă mă împiedicam, cădeam și-mi
rupeam spatele. La fiecare etaj atârnă câte un bec chior în jurul căruia
insectele gravitau orbite de plăcerea morții. Acel bec nu putea dezvălui decât
verdele înecat și murdar al vopselei de pe pereți, dunga maronie care desparte
vopseaua de varul îngălbenit, mâzgălit cu pixul, sfărmat și scorojit. În
îndepărtarea etajelor zâmbeau neoanele, împrăștiind un vapor de suferință, de
durere în imensitatea întunericului. Ușile apartamentelor gemeau scartiind sub
vântul rece ce venea dinspre nicăieri. Era liniște, dar voci neomenești șopteau
în ecourile pereților crăpați. 
Următoarele 3-4 etaje de-abea dacă se luminară. Mirosuri asemănătoare cu
cele ale ciorchinelui de negi se răspândeau printre treptele ce deveniră din
abrupte ciopârțite și alunecoase. Balustrada era singurul element din
construcție rămas neatins de vreo urmă de alterare. Nici măcar praful nu s-a
pus, de parcă lucrurile rele s-ar teme de ea. Cu cât urcam mai mult, cu atât
aveam senzația că sunt în urmă și nu mai pot ajunge la „el”. Când îmi imaginam
chipul său cald, dar sever, blând și totodată cercetător aveam senzația că
picioarele nu mă mai dor, că mirosurile nu-mi mai ating nasul. Când ajungeam la
fiecare etaj observam ciudățenii, pe care nu sunt în stare să le explic. Din
întuneric, din locurile unde lumina chioară a neonului nu poate pătrunde se
vedeau ochi roșii rotunzi, ciudați care parcă zburau în perechi, lipsiți de un cap
care să-i poarte. Niște zumzete veneau dinspre ei, voci neclare,
distorsionate. 

Cu cât urcam mai mult, cu atât ochii aia se uitau
la mine mai insistent de jos, de la nivelul 10, locul în care am avut ghinionul
să-i întâlnesc. La un alt pliont întunericul începuse să pună stăpânire. Nu mai
erau corpuri de iluminat și mi-am scos telefonul din buzunarul hainei. Am
accesat opțiunea „lanterna-nivel maxim”, apoi am patrulat în continuare.
Înafară de liniștea morbidă se mai presareau 
zumzete, chicoteli și voci groase, exagerat de groase, grave și lente ce
se spageau în ecouri, venite de parcă din adâncurile morții veșnice. La etajul
al cincisprezecelea am alunecat și am căzut pe scări. M-am uitat pe talpă. O
mâzga roșiatică, lipicioasă, alunecoasă se prinse de cizmă mea. După ce m-am
ridicat, am îndreptat lanternă spre locul de unde căzusem. Imaginea văzută mă
șocase enorm. Un copil avortat, farmitat în bucăți de vreun clește, avea capul
desprins de trup cu gura deschisă de durere, iar cordonul ombilical atârnă
peste balustradă, în timp ce mânuțele și piciorușele lui, farmitate și ele
stăteau că piedică pentru cei care vor să urce. Placenta ascundea alte resturi
din copilaș și atârnă undeva azvârlită prin mizerie. Imediat am fugit spre
următorul nivel, dar scările erau blocate de mormane de pietroaie. Pe un panou
scria: „Luati-o pe coridor și la ultimul apartament de la acest etaj mai este o
scară care vă duce către etajele superioare.” Am fugit tremurând de groază
printre mormane de resturi de carne. Holul era împânzit de ființe moarte
descompuse, în special câini. În gând îmi spuneam: ”Intr-un fel e mai bine că
l-au avortat, căci decât să ducă o viață mizeră, fără hrană, fără iubire, mai
bine să sfârșească fără a știi de propia să existentă. Deși e groaznic, nu avem
dreptul să judecăm astfel de femei.” 

După ce am trecut de grămada de carne și putoare
am dat în sfârșit de scările către ultimele pilonturi. Lumina părea să răsară
din niște ferestre micuțe. O urmă de speranță mi se ivi într-un zâmbet. Am
urcat încrezătoare și grăbită să ajung la destinația finală. Fiecare treaptă,
era că un salt imens, pașii măsurau clipele, ochii lăcrimau de emoție. Vroiam
din tot sufletul să-l reîntâlnesc. Nu l-am mai văzut de două luni de zile și
atunci a fost ceva fugitiv. În sfârșit îi puteam cunoaște casă, aveam șansa să
îl înțeleg, să-l descopăr cu adevărat. Urma să stau mult de vorba cu el, ore și
ore întregi,  până mi se va usca gura. Nu
mai puteam aștepta, ardeam, mă topeam înălțându-mă. La ultimul etaj,
întunericul se naspustii din nou. 

Dintr-o dată ușa se deschise și o forță mă trăsese
înăuntru. În urma mea bucata aceea masivă din fier s-a trântit. Se auzeau
gemete de monstru suferind. Urlau spaimele aacelea de durere, de eșec, de ură.
Blestemau în limbile lor necunoscute și pronunțau  „Moooonaaaa”. După câteva clipe mă
dezmeticisem. Eram într-un alt mediu, mult mai blând, foarte plăcut chiar. Mă
aflăm în holul locuinței lui. Sub piciorul meu gresia cărămizie reflecta
nuanțele calde ale lambriurilor de pe pereții zâmbitori. Un candelabru atârnă
la granița invizibilă dintre holul fără pereți și sufragerie. În partea stânga
stătea dreaptă, semeață o bibliotecă masivă, greoaie, lungă de vreo șase metrii
și înaltă de patru. Culoarea ei era de un ciocolatiu închis, dar fără acel aer
de posomoreală. Pe jos nu era niciun covor, decât o carpeta simplă de o culoare
neutră. În față ferestre mari din lemn de nuc înnobilau lumina sosită de afară.
Niște perdele străvezii de nuanța mandarinelor uscate îmbălsămau notele fine
ale reflexiilor cadelabrului din cristal pur. Două fotolii despărțite de o
măsuță salutau cuviincios pe cel care vine în casa aceea. De nicăieri un parfum
floral, discret îmbujora fața oricui intra acolo. Pe unul din fotolii stătea el
rezemat drept, dar relaxat, cu picioarele despărțite, îmbrăcat în haine comode
de casă: un bigmen gri deschis, cam strâmt care-i scotea burta în evidență,
suflecat la mâneci. Purta aceeași blugi lălăi la picioare, în care se putea
împiedica foarte ușor, dar foarte strâmți în zona burții, încât îi plesnea
atunci când se apleacă prea tare. Mâinile sale se zăreau grosuțe și scurte ca
întotdeauna, iar perisorul de pe brațe lucea. Degetele de la mâini, și ele
scurte și grăsuțe se închideau în pernuțe umflatele. Ca de obicei avea unghiile
bine tăiate, curățite, pilite. Oricât de obosit l-ai fi găsit urmă de dezordine
sau mizerie nu vedeai la el. Căsca de somn, își trecea mâinile prin păr. Felul
acela masculin în care degetele sale îi despărțeau părul mă incita la maxim.
Privirea caldă, inexpresivă îmi măcina gândurile. Stăteam și-l priveam
încontinuu fără să spun nimic. El lasă ziarul deoparte și rupse tăcerea: 

-Mona, în sfârșit ai ajuns. Ți-a luat două ore că
să străbați obstacolele. Slab tare de tot. Mă îngrijorezi de la o vreme. Ești
atât de aeriană și nici nu conștientizezi ce e bun și ce e rău. Hei, m-asculți
sau privești iar în gol? Alo! 

 -Ai spus
ceva? Nu era atentă. Mă gândeam… și… 

 -Ești
aeriană, din ce în ce mai zăpăcită. Antrenamentul ar trebui să te întărească nu
să-ți creeze probleme. Te sperii de câteva lumini și de un amărât de embrion?
Mă așteptam să le calci în picioare, să …….. 

 Se opri
brusc. Își trecuse mâinile prin păr, apoi oftă frecându-și fața. Mi se părea
amuzant și râdeam prosteasca. 

 -Vezi?!
Ce-ți spuneam mai devreme. 

Se ridicase de pe fotoliu și se îndreptă spre
mine. Mi-a luat paltonul și l-a așezat în cuier, apoi m-a invitat să stau pe
celelalt fotoliu fără să mă descalț. A mers până în bucătărie și a adus o tavă
plină de minipateuri cu brânză, șuncă și alte bunătăți. 

-De-abea am ajuns și eu. Știu că nici tu nu ai
chef să mănânci mâncare gătită și am cumpărat pe drum gustările astea. Din câte
știu cele cu brânză sunt preferatele tale.

-După ce mănânci îți prezint casa. Din câte
spuneai părinții tăi sunt plecați cu afaceri în afara localității și se întorc
peste două săptămâni. Dacă nu te superi poți rămâne câteva zile la mine, că
oricum ești în vacanță și nu cred că este vreo problemă. 

-În sfârșit scap de vecinii aia idioți. Azi m-au
trezit la patru dimineață cu scandalul lor. Până la urmă a venit poliția și i-a
luat la rost. Nu vreau să mai stau în casă aia nenorocită. Mi-e scârbă de zona
aceea a orașului.

-Taci și mănâncă! Vezi că faci firmituri și
de-abea am curățat parchetul zilele trecute. Din câte văd ți-e chiar foarte
foame. Te las să mănânci în liniște. Revin în scurt timp.

„Ah, Dumnezeule, ce emoționant! Firar să fie!
Oare și-o fii dat seama la ultima întâlnire și acum e supărat? Părea să se uite
urât la mine. Oricum, dacă mă lasă să stau aici câteva zile, înseamnă că nu e
chiar așa grav.”

Mă uităm cu uimire la încăpere. Era foarte largă,
spațioasă, cu un tavan foarte înalt. Semăna mai mult cu o casă din aceea veche,
cu mobilă mare, masivă. Biblioteca care m-a întâmpinat când am intrat pe ușă,
era cea mai mare din câte am văzut în locuința cuiva. Rafturile se împărțeau pe
categorii selecte, unele dintre ele adăposteau ediții rare, de colecție ale
unor cărți de literatură, dar și din alte domenii, altele dintre ele având
gravate chiar foițe de aur sau de argint. O parte din volume erau de o vechime
considerabilă, moștenite de la generațiile anterioare, dar modul în care au
fost păstrate nu le-a alterat deloc noblețea; dimpotrivă le oferea mai multă
eleganță.

Peretele pararel detineaun tablou mare, o pictură
unică, dar necunoscută nouă profanilor, cu un peisaj inspirat din literatura
clasică și romantică. Rama lucrării nu știrbea deloc frumusețea peisajului, ci
împlinea prin eleganța și rafinamentul său culorile tabloului. Aș putea spune
că rama este un fel de sculptură cu ornamente florale din lemn de nuc. În
stânga și în dreapta ei ședeau două vitrine masive, de culoarea alunei ce
etapau colecții de albume muzicale aranjate în ordine cronologică. În zonele
mai discrete ale pereților se puteau zări boxe micuțe, dar puternice, care
răspândesc în locuință sunetele blânde ale muzicii. Deasupra tuturor
candelabrul strălucea ca o regină ce-și salută poporul. El este amplasat exact
la granița imaginară dintre hol și sufragerie, graniță ce poate fi observată de
dunga dintre gresia holului și parchetul camerei.

Mă ridicasem de pe fotoliu și am mers să văd până
unde duce holul. Era foarte lung și strâmt, exact ca în filmele acelea cu
castele vechi, dar modul în care era decorat nu ispira deloc teamă,ci mai
degrabă căldură, siguranță. Tavanul alb reflecta nuanța blândă a gresiei
cărămizii. Pereții aveau câte un tablouas la fiecare metru străbătut de pași.
Corpuri mici de iluminat răspândeau o lumina portocalie de-a lungul
coridorului. În partea stângă vreo șapte uși ofereau musafirilor răgazul să se
odihnească în spatele unor dormitoare luxoase, iar în dreapta tablourile
zâmbeau drăgălaș. Dând colțul spre stânga, găseai încă o cameră de zi, ce
continuă spre un alt coridor. Străbătând acest lung drum am dat în sfârșit de
bucătărie, o altă capodoperă artistică. Acolo l-am găsit pe el. 

 -Am
terminat de mâncat și am adus farfuria. Ce faci aici? îl întrebai examinând
lucrurile din jur. 

 -M-am pus
pe gătit. Fac rață cu portocale la cuptor și plăcintă de fructe de pădure.
Ajută-mă măcar cu ustensilele! Zilele astea am fost mai mult plecat și nu am
avut timp să-mi prepar singur hrana. Începusem să-l ajut cum mă pricepeam eu
mai bine. Desii nu mă prea pricepeam la gătit am încercat să fac eu plăcintă
considerând a fii mult mai simplu de făcut, decât rața.

  La un
moment dat am văzut că-i piere zâmbetul pe față și îmi spune cu un glas
grav: 

 -Trebuia să
te aștept într-un mod oficial, nu așa urât cum am făcut-o. Îmi cer scuze pentru
că te-am ofensat lăsându-te să aștepți în salon și că ți-am dat mâncare
cumpărată, dar problemele mi-au luat orice timp. Cred că merită să las totul
baltă și să te pun pe tine în prim plan. Evoluția ta și inițierea sunt mai
importante decât alte fleacuri. Faptul că te-am neglijat lasă de dorit.
Iartă-mă, Mona! Îmi pare rău că nu m-am ocupat de antrenamentele tale.

Nu mai spuneam nimic. Amutisem și mă uitam uimită.
EL luă carnea și-o bagă la cuptor. 

 -Mona,
uite! Lasă coca să mai crească și faci pastă de fructe. Vezi că sunt în raftul
de sus. Ajungi la ele? 

 -Eu ajung,
de astea vreau să te și ajut. Tu nici pe scaun nu poți nimerii cu vârful
degetelor mânerul dulapurilor. 

 -Să nu te
mai complexeze niciodată înălțimea. Vezi ce avantaje ai, bleguto?

-Acum ce fac cu ele? 

 -Iei fructele,
le pisezi bine, le amesteci cu lingură de lemn, apoi le pui vreo 5-6 linguri de
smântâna din frigider și le amesteci cu mixterul asta de pe masă.

Am făcut pasta de fructe, am pus smântână, dar
când să le omogenizez cu mixterul a sărit toată pe pereți

-Ce-ai făcut, mai? Trebuia să dai la nivel mic,
apoi să crești treptat viteza. Aoleu ce neîndemânatecă ești! Da că fac eu
singur. Du-te în camera numărul 3. Aceea o să-ți placă cel mai mult. 

  Am intrat
în ea. Era întradevăr pe gustul meu: pereți albaștrii, mobilă neagră, simplă,
modernă, tablouri cu elemente abstracte,un pat micuț  îndreptat spre fereastră, cu perne mari,
plapumă groasă, cu așternuturi în culori țipătoare, o veioză la pervaz, o
tabletă conectată la internet, o noptieră micuță lângă pat și surpriză: o
scrisoare. Am luat-o și am văzut că e scrisul lui: 

 „Mona, dragă, dacă stai câteva zile la
mine știu că nu ai schimburi, așa că îmbrăca-te cu haine din șifonierul acesta.
Au fost ale unui unui vizitator, dar le-a uitat și nu a mai venit după ele.
După croială cred că-ți vin și sper să-ți placă și să te simți
confortabil.”

   Am luat
la întâmplare un pulover și un pantalon lălâi și m-am schimbat. Îmi era din nou
rău, așa că m-am pus în pat. Mă durea groaznic capul și-mi venea să vomit. Am deschis
geamul, repede am scos capul, apoi un văl de lichid albastru am vărsat din
mine. Simțeam că nu se mai oprește. De la etajul 27 o dâra mare se prelingea pe
pereții blocului, până la parter. Acolo animale micuțe cu ochii roșii începură
să vorbească în limbi ciudate să urle, să mă privească cu răutate. În acest
timp simțeam că mă sufoc și-mi țâșni vomă pe nas. Am stat mult cu capul aplecat
peste pervazul ferestrei până torentul de albăstreală s-a scurs bine de tot.
Priveam uimită la dâra aceea imensă, groasă care prin intensitatea ei întrecea
orice vopsea din cele cunoscute. Îmi era rău, ametisem, gura îmi era năclăită,
nu puteam respira. M-am trântit în pat lăsând fereastra deschisă. Afară începu
să ningă și zăpada intră în casă. Nu mai puteam mișca, doar tremuram ba de
frig, ba de cald. Aveam febră. La scurt timp am adormit.

După o vreme am simțit cum o mână îmi atinge
fruntea și aud un glas: 

 -Ai febră.
Dormi, iartă-mă că te-am trezit! Am văzut că ai vărsat pe fereastră. Te-ai
îmbolnăvit de-a binelea. Uite cum facem: câteva zile stai liniștită, nu mai
ieși din cameră, că să te vindeci, apoi începem antrenamentul. O să vină o
cunostiinta de-a mea cu încă o persoană și câteva săptămâni de acum încolo ne
punem pe lucruri serioase. Acum culca-te! Dacă cumva ți-e foame vezi că ți-am
lăsat pe măsuța din colț o pulpă, un șnițel, două portocale și plăcintă. Somn
ușor!