VACANȚĂ LA SULINA (ULTIMUL PIRAT) – de VIOLETA BĂLAN

Numele meu este Alpheus Mathias iar în acest
moment părăsesc lumea apelor și debarc pentru prima dată la capătul lumii.
Adică în cea mai estică localitate a României, Sulina. Prietenii îmi spun Aly
iar cei virtuali mă știu cu numele de Alpheu.

                Când
profesorul Panduru ne-a vorbit pentru prima dată despre tabăra de la Sulina,
marea majoritate a colegilor mei au strâmbat din nas. Ce naiba să faci în
colțul acela uitat de lume, izolat de civilizație? Mai ales noi, care ”mâncăm
internet pe pâine”,  care suntem membrii
activi ai Clubului de Informatică ”Programmers”.

Eu însă am căzut pe gânduri.

                E
adevărat că sunt un devorator al programelor de calculator, dar relaxarea
pentru mine înseamnă sport. Fac parte din echipa de volei a școlii.

                Recunosc
că primele ore de sport le-am făcut la îndemnul părinților. Mai corect, silit
de părinți, care m-au urcat în mașină, sub pretextul unei plimbări-shopping, ca
apoi să mă dezmeticesc în sala de sport a profesorului Panduru. Și astfel, ca
să le închid gura alor mei, , care setaseră CD-ul dădăcelilor pe frecvența ”Nu
sta toată ziua la calculator. Ai nevoie și de mișcare”, am mers la
antrenamentele de volei de două ori pe săptămână.

                Ca
dintr-o dată să realizez că-mi place. Curând am înțeles că adrenalina specifică
vârstei se acumula în corp creând o stare de nervozitate periculoasă.
Eliberarea ei în timpul meciurilor, a dus la o relaxare pe care nu o mai
întâlnisem și la satisfacția că am mai bifat un punct în favoarea mea: am
talent la volei.

                Imaginându-mi
partide de volei pe plajă, apa limpede a mării și nisipul fierbinte, am decis
că n-ar strica să iau o pauză și să evadez într-un loc sălbatic.

                Surpriza
însă a venit acasă, când le-am spus părinților despre tabără.

–              Unde?  a strigat mama ca și cum am indicat un ținut
în jungla amazoniană. La Sulina? N-ai găsit și tu o tabără la Mamaia, Năvodari,
Costinești? Parcă acolo sunt taberele pentru tineret. De ce la Sulina?

Am făcut ochii mari și am privit-o șocat pe
mama care era inexplicabil înverșunată împotriva acestei locații.

–              N-am
ales eu tabăra, am răspuns răspicat. E propunerea profesorului de sport,
antrenorul de volei.

–              Domnul
Panduru, l-am auzit pe tata, a ales bine locul pentru antrenament.

–              Nu-i
tabără de sport, am precizat. E obișnuită, dar vom juca volei pe plajă, am
răspuns și nu era nevoie să-mi spună cineva că ochii îmi lucesc de încântare.

Mama continuă însă să spele vasele și am avut
senzația că trupul îi tremura ușor. De nervi?

Tata în schimb își savura cafeaua liniștit,
ceea ce m-a derutat și mai mult.

–              Nu.
Nu este bine să pleci în tabără la Sulina, bufni ea într-un târziu. Ce să faci
acolo? Într-o zi vezi tot orășelul… nu ai cluburi, cinema… cred că nici
conexiune la internet nu este.

De ce am impresia că ea caută motive pentru
a-mi refuza plecarea în tabără?

Mă uit la tata, dar el sorbe din cafea
privindu-ne pe amândoi. Mă enervează când face așa. Parcă așteaptă să vadă în
ce ape se scaldă mama ca să vadă cum răspunde.

–              Mamă,
îmi continui pledoaria, e vorba de mare, soare, plajă, fete…

De obicei replicile acestea o amuză, dar acum
îmi aruncă privirea ei tipică ” Taci că te mănânc!”

                Însă
opoziția mă înverșunează mai tare și acum chiar vreau să merg în tabără.

–              Haide
mamă, continui insistent, e vorba doar de o săptămână. Nu spui mereu că stau
prea mult cu nasul în calculator? Ar trebui să te bucuri că va fi o săptămână
fără net…

–              De
acord să mergi în tabără, răspunde ea sec. Dar nu la Sulina.

–              De
ce? întreb țâfnos.

Se întoarce brusc cu fața spre mine și figura
ei dură aproape mă înlemnește. Nu înțeleg de ce se poartă așa.

–              Alege
oricare altă tabără, răspunde răspicat. Poți pleca în SUA, sau în Australia să
vezi cangurii sau chiar la Polul Nord dacă ai chef de expediții în ținuturi
izolate. Dar nu la Sulina.

–              De
ce? insist.     

Iar mama îmi întorce spatele și se apucă din
nou de spălat vase în timp ce îmi aruncă cel mai stupid răspuns.

–              Pentru
că așa zic eu.

Simt furia cum mă cuprinde și mă întorc spre
tata, dar el privește pe geam ca și cum nimic nu se întâmplă.

–              Tu
ce spui tată? întreb încercând să-mi potolesc nervii. Știu că ceea ce fac nu
este bine, dorind practic să-i manipulez pe unul împotriva celuilalt, dar
răspunsul mamei n-a făcut decât să aprindă ”paiele” discuției.

El nu răspunde, însă am senzația că mâna în
care ține ceșcuța tremură ușor.

–              Alpheus,
aud vocea mamei cu un ton mai sus decât normal, nu poți merge în tabără la
Sulina. Nu insista te rog.

Îmi spune Alpheus doar când este supărată, iar
acum văd cum încearcă să-și stăpânească furia.

–              De
ce să nu merg? Am impresia că nu privarea de civilizație te deranjează.

Știu că tonul nu este deloc potrivit, dar nici
răspunsul și atitudinea ei nu sunt normale.

–              Alpheus,
îmi silabisește numele amenințător.

Este momentul în care tata se ridică de la
masă și vine lângă noi. I se adresează însă mamei cu cel mai calm ton posibil.

–              Casandra,
cred ar trebui să-l lăsăm să plece în tabără la Sulina.

Mama se întunecă deodată la față și mă gândesc
cu groază că am deschis ușa unei confruntări. 
Dar tata continuă cu același calm neperturbat.

–              E
mare și cred că se va relaxa departe de civilizație.

–              Dar…,
ripostează ea gata să aducă argumente.

Însă tata n-o lasă să vorbească și continuă
împăciuitor.

–              Eu
sunt de acord să meargă. O să fie bine, vei vedea.

Mama nu mi-a vorbit normal timp de vreo două
zile iar eu m-am purtat cât am putut de bine. Am fost un copil exemplar,
evitând să-i dau motiv de ceartă și pedepse. Vedeam că supărarea ei s-a
răsfrânt și asupra tatei, dar discuțiile dintre ei au continuat pe ton liniștit
și cred că într-un fel au calmat-o.

Mi-a făcut bagajul fără tragere de inimă,
oftînd destul de des, dar nu mi-a mai interzis să merg în tabără. Înainte de-a
ne despărți însă, m-a strâns tare în brațe, spre amuzamentul colegilor care au
chicotit și mi-a spus:

–              Am
încredere în tine. Sunt convinsă că poți deosebi binele de rău și vei acționa
întotdeauna numai în numele binelui. Să nu crezi în povești. Să nu te lași
amăgit de aparențe pentru că ele sunt uneori înșelătoare și-ți distrug viața.
Și indiferent ce se întâmplă acolo, tu trebuie să te întorci acasă. Promite-mi!

Mă uit la ea îngrijorat, pentru că încep să mă
tem că-și pierde mințile. Cuvintele ei n-au nici o noimă, dar reușesc totuși să
sădească un sâmbure de neliniște în inima mea. Pentru o secundă, mă întreb dacă
n-ar fi fost mai bine să renunț la această tabără. Dar e stupid să cred că
poate fi o amenințare, iar veselia colegilor cu care plec, glumele lor și mai
ales nerăbdarea de-a scăpa din încătușarea părinților, mă face să zâmbesc și să
alung orice gând periculos.

–              Promite-mi,
insistă ea strângându-mi brațele cu putere.

O cuprind și eu cu brațele și o sărut pe
frunte,  zâmbind îngăduitor.

–              Mă
întorc, doar dacă… nu dau peste vreo sirenă…

Și îi fac cu ochiul complice, în timp ce
prietenii mei Vlad și Dragoș râd cu gura până la urechi.

–              Doamnă,
aveți încredere în noi, spune solemn Dragoș. Îl aducem acasă legat dacă
trebuie… și fără sirene în cap…

Gluma mea însă a făcut-o pe mama să albească
și să mă privească speriată, plină de durere. Aproape are ochii în lacrimi.

Încerc să înțeleg în timp ce prietenii mă urcă
în autocar făcând o hărmălaie îngrozitoare. Îmi piere zâmbetul și privitea
devine întrebătoare, dar ea dă doar din cap resemnată și-mi face ușor cu mâna.

Drumul ni s-a părut lung, poate pentru că după
viteza amețitoare a autocarului modern cu care am ajuns în portul Tulcea, a
urmat ”mersul” în ritm de melc a vaporului pasager Banat, care ne-a dus pe
canalul Sulina până în orășelul de reședință a taberei. Am jucat table, am
ascultat și chiar cântat muzică, ne-am amuzat cu jocuri, am purtat discuții pro
și contra, ca deobicei, cu fetele, am admirat peisajul, dar după 3 ore pe apă
primul care a cedat a fost Vlad ” Of, Doamne, multă apă! ”.

Atmosfera s-a animat în momentul în care
cineva a strigat ”Gata. Ne apropiem de Sulina!”.  Ne-am uitat cu toții pe partea indicată,
dar  vaporul rapid Sf. Maria, suspendat
pe un cadru metalic ruginit, a adus liniștea printre noi. Arată dezolant.

 Ne-am privit
unul pe altul întrebându-ne dacă nu vor fi cele mai de coșmar zile din vacanța
noastră de vară. Am văzut apoi blocuri frumos colorate ce păreau noi și o
faleză promițătoare și ne-am tras un pic sufletul. Poate nu era chiar așa de
rău.

Câteva manevre ale comandantului de vas,
pentru a întoarce nava în sensul invers de curgere a Dunării a pus capăt
călătoriei pe apă.

Cu rucsacul în spate, cu trolerul hurducâind
și cu o geantă frigorifică în mâna liberă, reușesc să mă strecor pe pasarela
îngustă dintre cele două nave acostate la ponton și cobor pe faleza orașului
Sulina. Și eu ca și colegii mei privim în jur curioși.

Ne amuză bannerul postat pe pontonul de
acostare ”Un pet dispare în 800 de ani. Nesimțiții niciodată, deși sunt
biodegradabili!”. Corina e însă cea mai încântată și declară pozându-l de zor
că acesta va fi motto-ul eseului ei despre vacanța asta.

O bodogăn în gând și cu siguranță nu sunt
singurul, pentru că tocilara Corina era singura care putea face o asemenea
asociere. Pomenind de eseu, ne-a amintit invariabil de școală.

–              Uuuuu!
a strigat Dragoș, cu patos. Îi dăm o bilă negră Corinei, pentru că a amintit de
școală și va face două zile la rând de serviciu la pregătirea decorațiunilor
pentru discotecă.

Corina l-a privit disprețuitoare și fără a-i
răspunde s-a alăturat grupului de fete ce așteptau lângă bagaje.

–              E
o toantă! a comentat cu năduf prietenul meu blond, la fel de înalt ca mine, dar
mai solid, adeptul tunsorilor militare. Numai Corina poate ajunge într-o tabără
și să se gândească la școală în loc de distracție.

Băieții îi dau dreptate la unison, dar eu deși
zâmbesc aprobându-i, privesc în jur. Dincolo de faleza îngustă se află o
clădire cu arhitectură veche, încă impozantă, pe care scrie, Administrația
Fluvială a Dunării de Jos.Șoseaua pavată e următorul element ce-mi atrage
atenția, iar plăcuța din capăt îmi indică denumirea: Duiliu Zamfirescu. Urmează
un parc, anemic, comparându-l cu parcurile imense din orașul nostru, clădirea
Vămii Sulina și apoi edificiul unei biserici. Pare a fi ortodoxă însă gândul mă
duce imediat la pozele catedralelor ortodeoxe de rit vechi.

În depărtare se văd blocurile. Nu sunt multe
și de aceea probabil sunt aerisite.

Întorc privirea spre Vamă , pentru că e ceva
straniu cu această clădire. Nu reușesc să înțeleg imediat, dar când o fac nu
pot scăpa de gustul amar pe care ți-l dă o prăjitură veche, ornată cu bomboane
strălucitoare. Clădirea veche recent renovată beneficiază de geamurile termopan
de care nu avea nevoie. Mda, am uitat că este zonă de frontieră, așa că trebuie
să existe.

Vlad îmi atrage atenția asupra unui indicator
de pe faleză: plajă, spital, muzeu, campare, piață.

–              Interesant,
nu? comentează sarcastic Dan. Avem o mulțime de opțiuni. Sunt curios dacă în
camere vom avea rogojini în loc de paturi și dacă vom mânca din vase metalice
de la cantina săracilor.

Vlad se strâmbă și se postează în fața lui.

–              Auzi
tu, Danielușca, de ce-ai venit în tabără? Nu era mai bine să rămâi lângă
fustița mamei, între pernele tale de puf de lebădă?

–              Am
venit să-ți păzesc ție fundul, spune nervos colegul apostrofat.

–              Uaau!
exclamă ironic Vlad. Mama mi-a angajat bodyguard și eu habar n-aveam.

Trântește bagajele în fața lui Dan și-i face
un semn autoritar cu mâna după care îi întoarce spatele.

–              Să
le duci la mine în cameră sclavule, exclamă el, și să le așezi frumos în dulap.
Să nu amesteci culorile…

Dan pufni nervos, împinse ușor cu piciorul
bagajele, după care, așezându-și rucsacul mai bine la spate porni în urma
grupului ce se afla deja în mișcare.

–              Vlad!
strigă Ioana amuzată… să nu plângi după bagaje. Încă n-au făcut picioare să te
urmeze singure.

Oftând, 
colegul nostru poznaș, reveni lângă gențile lui voluminoase,  reuși cu greu să le așeze pe umeri, după care
se târâi alături de partenerii de tabără.

La capătul străzii pavate, extrem de scurtă,
mărginită de-o parte de parcul abia schițat, de o grădiniță în curs de
reabilitare iar pe  partea cealaltă, de
case mici, ascunse în spatele unor garduri uriașe și urâte, am făcut la stânga
spre clădirea aflată la câteva sute de metri depărtare și pe care afișul –
tabăra Sulina – apărea impozant.

Am realizat atunci câtă dreptate a avut mama,
când a descris acest orășel ca fiind mic, chiar foarte mic, extraordinar de
mic… Of, doar n-o să alunec pe panta dezamăgirilor!