GÂNDURI LA RĂSĂRIT
Călătorul solitar pășește pe a
corabiei punte
corabiei punte
lăsând trecutul să se frângă
odată cu ai săi pași
odată cu ai săi pași
și caută în lumina suavă a răsăritului tăcute
valuri să-l ducă la război ca pe
ostași.
ostași.
Atinge cu degetele-i amorțite un
catarg
catarg
ce se lasă mângâiat de ale brizei
dulci atingeri,
dulci atingeri,
privește spre iubitul răsărit
regăsit în larg
regăsit în larg
și caută să se înnece în ale
amintirilor înfrângeri.
amintirilor înfrângeri.
Se lasă jos, pe punte, sorbind cu
nesaț mireasma mării,
nesaț mireasma mării,
ascultă vântul, lăsându-se captiv
în mângâierea lui
în mângâierea lui
și caută iar o dulce amintire în
clipele ascultării,
clipele ascultării,
dar ea se înneacă în oda rece a
vântului.
vântului.
Un călător singuratic, pierdut în
ale sale tainice amintiri,
ale sale tainice amintiri,
el știe cum doar marea poate a
deschide a lor drum
deschide a lor drum
spre un suflet ce de mult e
îngropat în ale lui simțiri,
îngropat în ale lui simțiri,
dar știe că ele nu mai vin… pierdute sunt acum.
Îl văd și eu pe călător, așa cum
doar marea îl mai cheamă,
doar marea îl mai cheamă,
îl văd și eu, din al meu colțișor
friguros și îndepărtat,
friguros și îndepărtat,
îl văd cum se învăluie în gânduri
luminate fără de teamă
luminate fără de teamă
și se pleacă în voia trecutului
ce odată cu vântu-i ascultat.
ce odată cu vântu-i ascultat.
Îi studiez chipul, privindu-l
curioasă și întrebătoare
curioasă și întrebătoare
oare ce amintiri îndepărtate se
străduiește a revedea
străduiește a revedea
și văd cum zâmbetul cald se
topește în a gândului culoare,
topește în a gândului culoare,
iar ochii pământii păstrează al
vieții mare dar – iubirea.
vieții mare dar – iubirea.
Călătorul încă mai privește, dar
soarele deja e răsărit
soarele deja e răsărit
și îl văd cum oftează, cum simte
un vechi sfârșit,
un vechi sfârșit,
dar zâmbetul se pierde, pleacă,
piere liniștit
piere liniștit
lăsând în urma lui doar un chip
de amintiri răvășit.
de amintiri răvășit.
Călătorul solitar știe că stele
lui au dispărut,
lui au dispărut,
știe că lumina aurie încă le mai
mângâie tăcut,
mângâie tăcut,
dar simte iar că timpul său s-a
sfârșit acum
sfârșit acum
și pleacă de pe punte, căutând al
vieții drum.
vieții drum.
Puntea e pustie, atinsă de a
dimineții albă deșteptare,
dimineții albă deșteptare,
soarele veghează peste ale mării
valuri reci,
valuri reci,
dar privirea mea mai caută și
acum un semn de alinare
acum un semn de alinare
pe chipul călătorului ce caută
alte poteci.
alte poteci.
Și gândurile toate îmi par doar
ale mele
ale mele
Și totul rămâne cufundat în
stele.
stele.
