O poetă ca un, arbore cu rădăcinile în Cer – Mihaela Oancea (“Solzii negri ai timpului alb” – Editura “Destine” – București, 2015) Volumul intitulat ,,Solzii negri ai timpului alb” poartă iscălitura poetei Mihaela Oancea și a apărut la București, la Editura „Destine” (2015). O carte în alb și negru de la un capăt până la celălalt, în care predomină albul, deloc întâmplător, spre a ilustra laitmotivul (timp alb) al tuturor poemelor cuprinse în ea.  Este o poezie postmodernistă, nu chiar la îndemâna oricui, plină nu numai de neologisme, ci și de referiri la mitologia greacă ori nordică, de filosofie și simbolistică esoterică. Cu ample conotații, dificil de decriptat, poezia Mihaelei Oancea nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum, nu imită pe nimeni și încadrarea într-un anumit curent este aleatorie. Poezia este, fără doar și poate, de sorginte divină. Referindu-mă la cea din volumul „Solzii negri ai timpului alb”, voi porni de la simbolistica acestui concept de timp alb, putând afirma că avem de-a face cu o poezie profund spirituală și filosofică. Timpul alb este acea stare de iubire absolută, starea edenică pierdută de protopărinții noștri odată cu alungarea din Rai, un timp ce poate fi redobândit prin despătimire, prin lepădarea  de „solzii negri”, eu aș spune prin curățarea de păcatele omului contemporan. Stă în puterea oricui de a accesa Timpul alb și a redobândi  puritatea edenică!  În toate poemele cuprinse în acest volum nu vom găsi nicio urmă de revoltă, nici tulburare și nici tristețe, doar raportare la un timp al începuturilor ca și cum sufletul poetei deja ar exista în acea lume de mult timp trecută, dar revesibilă.  Simbioza dintre suflet și natură este căutată, dar și aflată cu precădere în zonele înalte (la propriu), în munți, unde poienile sunt colorate de bujori sălbatici, acolo unde lăcașurile de cult, pe care poeta doar ne lasă a le bănui („Dezamăgire în ecouri de strană”), sunt porți deschise spre alte univesuri. Lumea poeziei Mihaelei Oancea este o lume neobișnuită, iar limbajul poetic este intelectual, metaforic, surprinzător și inedit.  O ilustrare a universului poetic ne-o oferă grafica executată de binecunoscutul artist plastic Mihai Cătrună ce se pare că a pătruns înțelesurile subtile ale versurilor poetei.  Din pricina păcatelor, a negativismului, omul contemporan a ,,pierdut vederea celui de-al treilea ochi”, nemaiavând acces la acea zonă a existenței unde totul se află sub stăpânirea luminii.  Poezia Mihaelei Oancea este tocmai acel filon de lumină albă ce brăzdează timpul acoperit de solzii murdăriei și ai întinăciunii. Asocierea aceasta oximoronică alb-negru ne poate duce cu gândul la modelul istoric ce indică originea palestiniană a lui la Iisus Hristos, om și Dumnezeu în același timp… Poeta Mihaela Oancea este un fin observator al lumii înconjurătoare călătorind prin timp, ajungând de fiecare dată la începuturi, acolo unde puritatea trăirilor sale lirice se simte acasă. Ea privește răsăritul, apusul, soarele, marea și munții descoperindu-le, descoperindu-se și descompunându-se în elementele primordiale. În „Proces de vindecare” „soarele, fruct dat în pârg”, „face snorkeling,” ori „se furișează într-un hamac,” pentru siestă căutând frumusețea și bunătatea, pentru a se încărca de puterea vindecătoare a iubirii, dându-ne în cele din urmă lecția de viață a iertării, cheie a vindecării și a armoniei cosmice: ,,Spre seară, tolănit pe nisip,/ surâde,/ știind că orice vindecare/ e o lecție de viață/”  Mihaela Oancea este fericita găsitoare a sufletului ce este mai mult decât geamăn, e siamez! În „Destine siameze”, „Ne-am întâlnit privirile/ dincolo de oglinda cea veche/ ce păstra amintiri/”, călătoria în timp ajunge la începuturi, pe la ,,carâmbul timpului”, „când soarele naviga în piroagă de jăratic”. Despre desăvârșire și spirite alese în „Ortoexistență” poeta ne spune, „Cresc mereu păduri de existețe efemere,/ dar puțini arbori cu rădăcinile în sus.” De formație filolog, este conștientă de puterea cuvintelor, dar și a celui care le mânuiește spre a le face ascultătoare , limpezi, cu putere de vibrație, sau ,,pești zburători/ care să-noate în răcoroasa mare de alb,”. Pentru a desăvârși însă o creație este necesară și inspirația, pe care o numește “bună dispoziție”. “Într-o dimineață oarecare, buna dispoziție le-nflorise în  miez,/ țopăiau precum popcornul,/ și-atunci am aflat că erau hotărâte / să gândească nu la ce sunt,/ ci la ce pot să devină./”. În „Călătorie” ne dezvăluie că ,,Omul, pașaport cosmic/ pentru eternitate”, nu se înțelege pe deplin, iar lumina ajunsese ,,a se curba în jurul lui,/ în așteptarea galaxiilor dolodora de ferestre-/(…)către infinitele hoinăreli onirice/ zugrăvie-n Zenit.” Pornind de la  ideea unor filosofi antici sau contemporani (Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford), potrivit cărora tot ce credem noi că e real şi stă la temelia lumii noastre este, de fapt, o iluzie abil creată de o inteligenţă de nenumărate ori superioară nouă,  în ,,Muguri de vise” poeta spune că ,,realitatea nu-i  altceva decât/ ce-i permitem să fie”. Numele zeului Thanatos (zeul morții), arareori pomenit cu teamă în mitologia greacă, apare în poezia Mihaelei Oancea nu ca o entitate înfricoșătoare, ci ca un zeu al transformării  dintr-o formă de existență în alta. Această ipostază a lui Thanatos am întâlnit-o în Luceafărul lui Mihai Eminescu (,,Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște”), iar  în poezia Mihaelei Oancea, “Iar zeul Thanatos, scăpat din captivitate,/ se dezlănțuie. / (…) Dau pagina /(…) acolo vreau să-nvăț/ din nou/ să rodesc.”( ,,Dau pagina”). Și dacă va rodi, poeta o va face, fără doar și poate, în mitologicul oraș Alfheim, acolo unde locuiesc geniile și spiritele luminoase, orașul care îi primește doar pe cei drepți – („Intuiție”). Viața este asemenea curbei lui Gauss, ascendentă firesc până la apogeu, dar accidental bulversată de întâmplări catastrofice cum ar fi pierderea facultăților mintale, când omul cade în starea aceea ce nu este nici viață, nici moarte, ci somn: „S-a prăbușit nevolnic, sugrumat/ de o bizară stare de rău/ În tinerețe îi fusese atât de bine,/ încât și uitase definiția tristeții” –  („Incident pe curba lui Gauss”)  După ce am lecturat volumul acestei tinere poete, oprindu-mă asupra unora dintre poeme, în mod special, și revenind tot la ele după lectura altora, pot afirma că am în față o poezie de o profunzime remarcabilă, ce denotă vastă cultură generală, vocabular poetic elevat și un simț artistic mai rar întâlnit.  Trebuie să mărturisesc nu a fost o lectură ușoară și nu mi-a fost revelată ideea din poemul citit decât la a doua sau a treia lectură. Poeta Mihaela Oancea nu ne prezită niște trăiri sau experiențe de viață așa cum facem cei mai mulți dintre poeți, ci niște concepte filosofico-esoterice bazate pe studiu și lecturi atent alese.   Și, cum Poeta este un arbore tânăr, îi doresc să crească, iar rădăcinile să-i fie cu fiecare volum tot mai înfipte în cer, ba chiar să cuprindă tot cerul cu ele, până acolo unde timpul este imaculat și fără solzi negri… A consemnat, Dorina Stoica

       SPONTANEITATE ŞI SINCERITATE ÎN TIPAR DE LIRISM PROFUND „Nemitarnice”, Theodor Damian, Editura Dionis, 2005, 133 p.         Poezia lui Theodor Damian ne surprinde, ne provoacă, ne pune faţă în faţă cu realităţi nu totdeauna comode, într-un cuvânt, poemele sale ne conduc la o sinceritate faţă de sine şi faţă de …