Toți poeții și-au urlat dorul de Tine,
Ce aș putea să mai adaug eu,
Ultima Magdalenă a secolului?
Ești Iisus-ul meu electric,
Mă conectez la Tine printr-o rețea
Care pică la precipitații.
Iarna e grea,
Uneori cred că fluturii sunt fantomele
Ochilor Tăi,
Altfel nu înțeleg
de ce mi-ai trimite scrisori
pe aripile lor înzăpezite.
Le citesc cu pietrele în mâini,
Eu, mason al cerurilor pământești,
Eu , văduvă eternă
De când nu Te-am cunoscut.
Am încercat să înțeleg cum e să iubești
Atât de platonic
Încât să-ți tipărești sufletul
Pe o hârtie impermeabilă,
Dar am încetat dintr-o dată…
Scrisorile mele
Nu ajung la Tine.
Se opresc la Vama zidurilor,
Acolo unde lacrimile mele s-au refugiat
După cruciadele medievale,
Acolo unde numai Tu știi
cum le administrezi antibiotice.
Le ții în viață cu forța,
Probabil le iubești
Cum Te iubesc .
Înțeleg și asta…
Am fost creată să supraviețuiesc
Întrebărilor,
Dar există o întrebare călău pentru
Fiecare om,
Iar a mea este aproape…
Unde Te-ai dus?
Dragostea Ta sfâșie lumea,
Mușcăm din ea,
Orice viață e un sevraj permanent,
Orice ființă plesnește de dorul Tău
La un moment dat,
Iar Tu plângi mereu…
Ne iubești platonic,
Păcat…!
Unde s-a dus Iisus? – de Delia Feraru
