MEMENTO MORI
Du-mă, fericire,
între buzele tale
între buzele tale
și lasă-mi numai
sărutul, privirea adormită,
sărutul, privirea adormită,
căci așa învăț
să-mi las frunzele să cadă
să-mi las frunzele să cadă
într-o toamnă
care știe să moară cu dragoste.
care știe să moară cu dragoste.
Du-mă, fericire,
izbește-mă de pieptul cerului,
izbește-mă de pieptul cerului,
ascunde-mă în
nori, în vânt și lacrimi sărate,
nori, în vânt și lacrimi sărate,
apoi uită-mă
într-o oglindă a răsfrângerii.
într-o oglindă a răsfrângerii.
Repet
întotdeauna infinitul tău
întotdeauna infinitul tău
scriind cuvinte,
mici săruturi dăruite timpului.
mici săruturi dăruite timpului.
Cu dragoste aș
picta viața, măruntă fărâmă,
picta viața, măruntă fărâmă,
din inimă mi-ar
țâșni culorile, sângeriul acela pur
țâșni culorile, sângeriul acela pur
pe care numai
tu, fericire, l-ai sădit cu frunze.
tu, fericire, l-ai sădit cu frunze.
Un cântec de
vioară ar fi pasul tău,
vioară ar fi pasul tău,
o fantomă
sfântă, o dăruire disperată a inimii!
sfântă, o dăruire disperată a inimii!
Du-mă, fericire,
întinde-mă pe frunzele uscate,
întinde-mă pe frunzele uscate,
lasă-mă să
plutesc în anotimpul unei vechi romanțe…
plutesc în anotimpul unei vechi romanțe…
Ascultă și tu,
dragă inimioară
dragă inimioară
un glas, o
baladă din începutul uscat al sfârșitului:
baladă din începutul uscat al sfârșitului:
Lasă-te iubit, omule, căci toamna e un cuib!
