Infinitul din mine – de Marius Crăciun

Am
suflet de roman şi de la distanţă cunoşti mersul

Şi
am cunoscut o româncă care şi-a urmat interesul

E
toamna, toamna inima mea şi voia soare

Plouă,
o caut cu privirea dar nu sunt zile cu soare

Sunt
un scriitor dement că majoritatea

Şcoala
mea nu m-a învăţat să iubesc creativitatea

Plătesc
şi păcate viitoare în borcane cu lacrimi

Nu
vreau să tremuri, vreau să suferi că aşa îi place inimii

Tu
închide ochii exact cum am făcut-o şi eu

Şi
aşa întreabă-te cu voce tare: „cine-s eu?”

Agită-te
după ce curcubeul dispare

Ştiu
eu ce zic că cer senin vine după moarte

Mă
uit prin parc şi-s mii de copii

E
şi-a mea, o cheamă Ingrid, zâmbete zglobii

Aş
vrea să-ţi scriu o scrisoare să-ţi povestesc tot

Mă
prefac că nu-ţi ştiu adresa şi mă bucur de faţă mea şi asta e tot…

Râzi
când citeşti asta?

Nu
asta îmi doream, dar e bine aşa

Consideră-mă
tu prost, dar prost am fost

Când
din două cuvinte, trei erau pentru tine şi asta a fost…

Că
am avut eu perioade super bune

Am
23 şi caut răsplata în muncă şi îmbrăţişări calde

Ca
vântul poate uşor să mă ridice

Că
sunt un zmeu, zmeul ridicat n-o să pice

Pentru
a mia oară îmi revăd ziua blestemată

Băieţii
nu suferă, băieţii bat

Dar
nu-s toţi din acelaşi aluat

Prin
buzunare ai o inimă de gheaţă de când ai plecat

Vreau
să te pup pe frunte şi toate-s bune

E
căldura dar mi-e frig

Nu
mai sta de piatră, spune ceva:

Am
înţeles! E momentul să tac şi lampa s-o sting, e infinitul

Infinitul din mine – de Marius Crăciun