Sonetul poetului
Poetul este însăşi veşnicia
Ce-a sărutat
cuvintele cu jale
cuvintele cu jale
Şi-a
tremurat în doine abisale
tremurat în doine abisale
Zidind din
trupul vieţii poezia.
trupul vieţii poezia.
Atâtea
lacrimi varsă în pocale,
lacrimi varsă în pocale,
În ochi i
se-oglindeşte elegia,
se-oglindeşte elegia,
Din veacuri
izvorăşte fantezia,
izvorăşte fantezia,
Privire mângâiată
de petale.
de petale.
O lacrimă de
înger se aşterne
înger se aşterne
Pe versul
său de timp neîntinat,
său de timp neîntinat,
Prin sita
vremii dorurile-şi cerne
vremii dorurile-şi cerne
Acelaşi cer
din care s-a-ntrupat,
din care s-a-ntrupat,
Căci el,
poet al mărilor eterne,
poet al mărilor eterne,
De nemuriri nu s-a mai vindecat.
Sonetul poeziei
A plâns cu soare astăzi nemurirea
Când s-a-mbrăcat cu haina de
lumină
lumină
În care cerul teama îşi alină
Iar stelele îşi varsă strălucirea.
Doar lacrimi vii se zvântă-n zarea
lină
lină
Cu vers divin îşi sutură iubirea,
Îngheaţă în amurguri amintirea
Si-ntr-un târziu cu mările
suspină.
suspină.
Nu e sălaş mai sfânt ca poezia
Să-şi clatine eternul într-un
vers,
vers,
Prin veacuri şi-a urmat călătoria
Şi rănile din suflete a şters.
A revărsat în ochii noştri glia-
În templul ei e-ntregul univers.
Sonetul luminii
Cuvântul
mi-a fost leagăn şi-alinare
mi-a fost leagăn şi-alinare
Iar casa mea
e însăşi poezia,
e însăşi poezia,
Pe prispa ei
veghează veşnicia
veghează veşnicia
În doine şi
lumini strălucitoare.
lumini strălucitoare.
Mă cheamă cu
ardoare datoria
ardoare datoria
Când strâng
la piept buchetele din soare,
la piept buchetele din soare,
Doar versuri
cântă fără încetare
cântă fără încetare
Sfinţind în
doruri lacrime şi glia.
doruri lacrime şi glia.
Există,
oare, floare mai frumoasă
oare, floare mai frumoasă
Ori cer curat
atât de cristalin
atât de cristalin
Cum este
poezia luminoasă
poezia luminoasă
Care aduce
mărilor senin?
mărilor senin?
Nicicând nu
intră noaptea-n a mea casă
intră noaptea-n a mea casă
Căci lampa
mea e versul din suspin.
mea e versul din suspin.
