GÂNDURI LA RĂSĂRIT
Călătorul solitar pășește pe a corabiei punte
lăsând trecutul să se frângă odată cu ai săi pași
și caută în lumina suavă a răsăritului tăcute
valuri să-l ducă la război ca pe ostași.
Atinge cu degetele-i amorțite un catarg
ce se lasă mângâiat de ale brizei dulci atingeri,
privește spre iubitul răsărit regăsit în larg
și caută să se înnece în ale amintirilor înfrângeri.
Se lasă jos, pe punte, sorbind cu nesaț mireasma mării,
ascultă vântul, lăsându-se captiv în mângâierea lui
și caută iar o dulce amintire în clipele ascultării,
dar ea se înneacă în oda rece a vântului.
Un călător singuratic, pierdut în ale sale tainice amintiri,
el știe cum doar marea poate a deschide a lor drum
spre un suflet ce de mult e îngropat în ale lui simțiri,
dar știe că ele nu mai vin… pierdute sunt acum.
Îl văd și eu pe călător, așa cum doar marea îl mai cheamă,
îl văd și eu, din al meu colțișor friguros și îndepărtat,
îl văd cum se învăluie în gânduri luminate fără de teamă
și se pleacă în voia trecutului ce odată cu vântu-i ascultat.
Îi studiez chipul, privindu-l curioasă și întrebătoare
oare ce amintiri îndepărtate se străduiește a revedea
și văd cum zâmbetul cald se topește în a gândului culoare,
iar ochii pământii păstrează al vieții mare dar – iubirea.
Călătorul încă mai privește, dar soarele deja e răsărit
și îl văd cum oftează, cum simte un vechi sfârșit,
dar zâmbetul se pierde, pleacă, piere liniștit
lăsând în urma lui doar un chip de amintiri răvășit.
Călătorul solitar știe că stele lui au dispărut,
știe că lumina aurie încă le mai mângâie tăcut,
dar simte iar că timpul său s-a sfârșit acum
și pleacă de pe punte, căutând al vieții drum.
Puntea e pustie, atinsă de a dimineții albă deșteptare,
soarele veghează peste ale mării valuri reci,
dar privirea mea mai caută și acum un semn de alinare
pe chipul călătorului ce caută alte poteci.
Și gândurile toate îmi par doar ale mele
Și totul rămâne cufundat în stele.
de Maria David