Se face linişte… Întunericul pătrunde nesmiţit peste tot, ca o şoaptă de gheaţă ce străpunge intimitatea lucrurilor. Noaptea pare eternă, universul este neclintit, paralizat de veşnicia apăsătoare.Conurile de lumină ale stâlpilor de iluminat par pete de culoare întărită care amplifică misterul.
Uliţa este ca un cotlon, o cărare strâmtă, un pasaj pe care o dată pornit nu te mai poţi întoarce şi, în capătul ei, casa ţiganilor.
Strâmtă, cu o fereastră roşie şi uşa neagră abia conturată, poarta iadului stătea nemişcată, nici respirând, nici vibrând, cu privirea rece la gândul că toţi îşi au sfârşitul în burţile ei.
Steaua fixă a acestui univers stătea însă netulburată la poarta bunicilor, privind când spre casă când spre cealaltă parte a uliţei ce dădea în şosea.
Fără ca nimic să se întâmple, băiatul intră înapoi în curte şi închise poarta dupa el. Casa bunicilor îl aştepta zâmbitoare, cu ochii galbeni luminaţi.
La dreapta se afla bucătăria în care tataie şi mamaie mâncau câte ceva, şi-l invitară şi pe el să vină când îl văzură. Copilul refuză scurt şi merse tăcut până în cameră, unde se aşeza pe pat şi adormi.
Noaptea dură o clipă şi soarele se aprinse brusc pe cerul dimineţii de parcă pândise începutul destrămării negurii .
Pe uliţă era ceaţă, o ceaţă grea, metalică. Drumul acoperit cu praf şi pietriş şi casele din beton vibrau spre noua zi. Pe şosea se vedeau oameni ducând vitele la izlaz.
Băiatul intră în curte să mănânce ceva de dimineaţă.
Când se lumină bine, ieşi din nou la poartă într-un soare apăsător. Nu era nimeni. Pe o cracă, de undeva din ceruri, ascuns după urechea băiatului cânta cucuveaua repetitiv şi obsedant.
Fără să spună un gând, se îndreptă spre o poartă dinspre şosea.
-Costineeeee ! Costineeeee!
Niciun raspuns. Nici măcar un chip care să privească prin fereastră, să vadă cine e.
Băiatul se îndreptă spre următoarea casă şi strigă pe altcineva. Iar nimic. Pe măsură ce strigătele continuau, casa ţiganilor se tot apropia.
La sfârşit, când nu mai rămase nimeni pe care să chee, copilul se afla chiar în faţa ei.
Casa îşi pierduse înfăţişarea de pe timpul nopţii. Acum părea doar un schelet negru şi chircit, lipsit de viaţă, cu o singură fereastră ca o orbită fără ochi. În jurul ei se mai afla un mic grajd şi în rest pustiu. Niciun copac, nicio floare, nici iarbă, doar pustietate. În spatele ei, cât vedeai cu ochii în zare, nu era decât pământul searbăd şi nesfârşit. Casa părea o piatră de hotar între viaţa oamenilor şi eterna moarte.
Uşa era deschisă şi băiatul simţi o atracţie irezistibilă de a trece gaura gardului ce ţinea loc de poartă şi să intre înăuntru.
Urcă câteva scări care-l ridicară într-un pridvor strâmt, potrivit cu căpăţâna casei, care-l făcu să se simtă ca între fălcile unei bestii cu gura tremurândă de emoţie să înşface mica bucată de carne.
Prin golul uşii se întrezărea o cameră micuţă, aproape deloc luminată, şi muchia unui pat acoperit cu o pătură roşie soioasă. Viaţa debordantă atât de specifică acestei case, cu care toţi erau obişnuiţi, dispăruse inexplicabil în această zi.
Strigătele copiilor alergând dezbrăcaţi şi zbenguindu-se cu burţile goale prin praful care ieşea de peste tot. Căruţele cu ţigani la pieptul gol stând în picioare şi ţinând nonşalanţi hăturile. Strigătele aproape sălbatice chemându-se şi răspunzând de pretutindeni… Toate acestea aparţineau parcă de o lume prea bizară ca să pară adevărată.
Când în sfârşit intră, fu surprins de imaginea unei femei dezgolite stând întinsă cu faţa în sus pe pat şi privind încremenită în tavan. Băiatul se apropie. Femeia părea o statuie de bronz fără voinţă. Pe peretele opus uşii era o sobă imensă, ca o inimă oprită din bătut.
Copilul nu părea deloc influenţat de cadrul neobişnuit în care se afla şi, văzând uşiţa deschisă şi înăuntru negru, se apropie de gura sobei, stătu puţin cu privirea fixă la întunericul nesfârşit, şi intră.
În spate lumina se stinse. Întunericul cuprinse licuriciul ca-ntr-un pumn şi acesta rămase nemişcat, cu sufletul greu. Totul părea în haos.
Un vânt rece începu să împingă baiatul înainte şi acesta începu să coboare încet, incet…
Multă vreme merse în neştire până când în faţa sa începu să se rotunjească un punct roşu brun care se apropia încet. Când fu destul de aproape. Băiatul vazu o femeie îngenucheată îmbrăcată în alb, ca o mireasă cu vălul peste faţă.
Speriat puţin, băiatul se uită o clipă în jur în flacăra roşie care-l cuprinse şi nevăzând nicio scăpare, se apropie de femeie, îi puse o mână pe umăr şi cu cealaltă apucă capătul voalului. Nicio mişcare din partea nimănui.
Băiatul începu să-i ridice uşor voalul. Văzu bărbia mică şi albă, gura cu buze roşi pline de viaţă, obrajii care, de asemenea albi, dădeau un aspect marmoreic feţei…
Când însă ridică voalul de pe ochi, simţi cum o suliţă îi străpunge pieptul şi picioarele încep să i se scufunde. Culoarea ochilor era hipnotizantă, ca un val venit din sâmburele universului de care toate sunt prinse mai strâns sau mai liber de aţe.
Căzu şi deschise ochii lânga pat. În faţă, uşa deschisă şi prin ea căldura verii.
Privi spre femeie. Era tot aşa cum o găsise. Un miros de flori îmbătrânite îl apăsa parca pe umeri.
Deodată, sub ochii lui, femeia începu să îmbătrânească. Anii se scurgeau peste trupul sau cum se scurg clipele pe faţa ceasului. Puţin mai târziu închise ochii şi peste câteva clipe mai rămase din ea doar scheletul. Băiatul era împietrit. Nu ştia ce să facă.
Din pântecul osos al scheletului se auziră doua plânsete de bebeluşi. Copilul se apropie să vadă mai de aproape. Un băieţel negru ca tăciunele şi o fetiţa albă ca miezul flacării. Îi luă pe amândoi în braţe: unul pe-un braţ si altul pe celălalt şi se uită o clipă nedumerit la ei.
Simţi cum cei doi se îngreunează şi, nemaiputând să-i ţină îi scăpă pe jos.
Cei doi începură să crească aşa de repede cum mama lor murise: se făcură barbat şi femeie şi, într-o clipăm cazură pe jos transformându-se in shelete. Din peiptul bărbatului se ridicară alţi copii care crescură şi muriră la rându-le. La fel şi din pântecele femeii.
În câteva clipe, băiatul simţi că nu mai avea loc, că se sufoca de mulţimea din casă…
Se trezi în faţa curţii sale, cu privirea spre curtea de vizavi . Cucuveaua îi cânta obsedant după ureche.