„Coroana literaturii este poezia. Poezia este finalul şi ţelul literaturii.Ea reprezintă cea mai sublimă activitate a minţii umane; constituie atingerea frumuseţii şi delicateţii. ( W. Somerset Maugham)
Poeta Aura Popa ne vindecă rănile interioare , atingând frumuseţea şi delicateţea prin versul său deosebit. Originalitatea cu care creează o muzică divină în sferele noastre lăuntrice este dovada că stăpâneşte cuvântul într-o manieră cum puţini ştiu să o facă. Este o poetă care se dedică iubirii, care se dăruieşte cu ardoare cuvântului, dansând pe o scenă de emoţii şi vise care capătă profunzimi aparte.
debutat în poezie în anul 1993 în Curierul literar şi artistic, însă
primul poem a fost scris încă din copilărie. “Am cochetat cu poezia încă din adolescenţă şi
mi-am exersat imaginaţia în încercări care astăzi îmi stârnesc zâmbetul. Prima
poezie, evident, a fost închinată
mamei, icoana gândului meu şi a fost scrisă undeva, în jurul vârstei de 11
ani”, povesteşte poeta.
Editura Armonii culturale două volume de poezii şi este prezentă, de
asemenea, în 5 antologii importante de poezie. Poezia are o valoare nepreţuită în
ochii Aurei Popa. Când vorbeşte despre însemnătatea poeziei, simţurile sale
ating înălţimile luminii cereşti şi se cufundă în sensibilitate şi bucurie,
fiindcă poezia îi este refugiul cel mai profund, adăpost tainic în care renaşte
şi îşi regăseşte sensul şi echilibrul. “Pentru
mine, poezia este o imensă bucurie,
o bucurie pe care nu o poţi trăi nicicum într-o altă lumină, o cale prin care
ajungi la întâlnirea cu echilibrul, fie pe muchia ascuţită a unei metafore, fie
pe coama teşită a unei stări”, a
explicat Aura Popa.
Se lasă pradă pasiunii de a scrie, valsând în vers şi destăinuindu-se cu înflăcărare. Vădeşte un profund devotament pentru poezie. Chemarea sa în universul magic al versului o eliberează de trăiri şi gânduri pe care ni le împărtăşeşte cu fiecare cuvânt, asta fiindcă simte nevoia de a împărţi lumina care înveleşte cuvântul:
“Nu mai sunt eu cand scriu! Şi nu iau seama
De-ncercuiesc zăpezi sau mori de vânt.
Atâta ştiu că filele mă cheamă
Să-mpart toată lumina din cuvânt.” (Transpuneri)
Este o poeta înnăscută, binecuvântată cu har ceresc , care respiră poezie:
“Pot respira şi „altfel” prin poeme:
Pot înteţi furtuni de înţeles
Sau să cuprind cu ochii mei prin vreme
O zare ne-mblânzită, de eres.”
Iată cât de sugestiv îşi descrie poeta misiunea într-unul din poemele sale:
„Descriu căderi în gol sau fac doar valuri
Neînsemnate pe un râu de dor
Şi-mi impletesc lumina dintre maluri
De la vărsare până la izvor”. ( Vâltori )
Cât despre arta de a scrie, Aura Popa mărturiseşte ce se ascunde în spatele acestei măiestrii şi cum dă o formă potrivită cuvântului pentru a-şi expune lumea interioară. Să “încastrezi trăirea în cuvânt” este una din cele mai dificile misiuni:
„Pare uşor? Nu e! N-a fost vreodată
Să rafinezi pustiuri, să ştergi vânt
Pe cerul prea scrobit din niciodată
Şi să-ncastrezi trăirea în cuvânt”. ( Să scrii )
Aura Popa creează un joc inedit în care conferă sensuri nebănuite cuvântului şi formelor cuvântului. Astfel, cuvântul încearcă să se dezlănţuie în anotimpul verii, iar iubirea scrie cu durere şi temeri o prefaţă. Chiar verbele pot rămâne pustii, fără puterea de a transmite mesajul şi secate de sens. „Virgule de geruri” şi „cratime de vifor” întăresc ideea unei lumi interioare reci, care aspiră la împlinire:
„Nu ştii ce vrei! Te-agăţi cu mâini de gheaţă
De marginile verii din cuvânt,
Dar scrii prăpăstii zilnic în prefaţă
Şi-apoi arunci cu ţipete în vânt
Ca încrustarea lui să te întoarcă
Din nou în iarna ta de răzgândiri
Să-ţi ningă iar cu dacă şi cu parcă
Pe buzele rostirii şi-n priviri.
Nu ştii ce vrei! Ţi-s drumurile toate
În rame de-ncercare, argintii
Şi orice pas se-mpiedică de poate,
Îţi vor rămâne verbele pustii.
De nu vei şterge virgule de geruri
Şi cratime de vifor ne-mblânzit.
Poţi răsuci povestea-n mii de feluri
Ca să ajungi pe valul potrivit…” ( Balans pe tăişul de gând )
Aura Popa îşi cântă iubirea în versuri pline de sensibilitate, în care pluteşte
un văl de mister şi teamă, uneori de neîmplinire. Însetată şi dornică de gustul
sublim al iubirii, aceasta îşi scaldă sufletul în veşnicia sentimentului care o
domină. “Cu siguranţă, tema predilectă a gândurilor mele este iubirea, în toate
ipostazele ei, cu trăirile interioare specifice, dar am abordat şi alte teme
cum ar fi natura, cunoaşterea, inexorabila trecere a timpului”.
iubirii neîmplinite, iubire care mistuie simţurile sale “pe-un ţărm învolburat”.
Fără puterea iubirii, poeta se simte secată de putere, căci iubirea îi este oxigen
şi, in lipsa ei, nu rămâne decât un infern şi strădania sa de a închide rănile
acestei absenţe nespus de dureroase:
)
trezeşte prin zâmbetul său “herghelii de gând” care rătăcesc în lumea sa
interioară galopând cu sete spre a se împlini. Mărturiseşte că se zbate între
două stări care o guvernează:
răspuns:
pentru a contura profunzimea acesteia, poeta deschide “fereastra dinspre
poezie”. În acest mod poate privi şi sorbi iubirea, care îi este poezie a sufletului şi “iarbă de lumină” în care păşeşte
cu candoare spre seninătate:
stiu? )
întrebări”:
propria poezie”:
poezia sa reuşeşte să mângâie, să alinte şi să şlefuiască pietrele de cuvânt în
aşa fel încât cel care le vede rotunjimea să le perceapă ca fiind “ale lui”, a
explicat poeta. Astfel, Aura Popa şlefuieste cuvintele, tatuând poemele “cu
păpădii”, ca mai apoi să le scuture în văzduhul speranţei, unde doar “vântul
nerăbdării” le-ar putea scutura:
visele spre a simţi “cerul tremurând”:
său intitulat “Etern” creează imagini de o frumuseţe răvăşitoare.
Libertatea la care aspiră şi ploaia interioară care o copleşeşte se contopesc
în dorinţa de a fi văzută “în
orice siluetă” şi aşteptată cu marea în “valuri de îmbrăţişări”:
“povara altei veşnicii” devine grăitor în suferinţa sa interioară:
Străini )
exprimat decât prin dansul în ploaie. Aşa cum este şi iubirea de altfel, un
dans al simţurilor în muzica eternităţii, o ploaie caldă de vară. Evadarea spre
absolut, zâmbetul de fericire, emoţia care se aprinde , toate valsează în simfonia
celei mai curate iubiri:
dă viaţă poeziei. Îl defineşte într-o manieră caldă, privindu-l ca pe “cel ce
mângâie seninul” când soarele răsare. Mai presus de toate îi caracterizează misiunea
ca fiind de o importanţă covârşitoare, aceea de ne oferi “pâinea şi cu vinul
cuvintelor”. Iar cuvintele poetului sunt sfinţite cu trudă:
vântului, cel care arde “vreascuri de suflet”pentru a-şi etala trăirile, cel
care aprinde focul în “vatra stăruinţei”. Există o profunzime fără de margini
în aceste imagini, în care poeta surprinde menirea celui care dă viaţă
versurilor:
a-şi îndeplini visele într-o lume a luminii unde “adaugă paşi cu fiecare rând”,
înaintând spre veşnicie:
