Să mă condamn în turnuri de moschei
la tras de limbă clopote-ortodoxe,
în timp ce-n gări sordide se tund chei
şi restanţieri se-mbată trist prin boxe.
Să m-angajez la îngeri blonzi şi bruni
pe post de recuperator de soartă,
cînd pentru nunţi găseşti doar popi bătrîni
şi cîinii disperării-mi bat la poartă.
Dar vechiul gol tot scurmă ilicit
şi-n suflet parcă port găleţi cu smoală,
de-o viaţă tot încerc să ies din mit,
dar anticii regizori se răscoală.
Şi-atunci mă plimb escamotînd dureri,
ca un episcop într-o ocnă rece,
purtîndu-şi facla marii lui tăceri
prin spaţiile pustii prin care trece.
Nu mai visez decît un hoit suav,
tu nu-mi mai eşti pe mintea mea stăpînă –
amfibiu timp, căzînd în scîncet grav,
ca organistul beat ce dă din mînă.
Pe sub pămînt boierii merg la trap
spre sindrofii,-n conace în ruină,
dar servitori tot intră-ntr-un dulap
şi ies în alte timpuri, fără vină.
Mai cade din poveste cîte-un lord,
din anotimpuri cresc poteci de umbră,
acolo, sus, în far, bate-al meu cord,
rămas fără de mine-n noaptea sumbră.
Şi peste toate umblă Dumnezeu,
papucii lui de pînză urlă-n stele,
doar, singuri, ei, arhanghelii de seu,
mai fumegă la gîndul tainei mele.
de Dragos Niculescu
