Oroarea de la abatia Mournray – de Priotese Sebastian Constantin

Mournray se putea zări din orice unghi s-ar fi privit de pe străzile
orășelului; părea că sfidează legile fizicii, putându-se mișca în voie, odată
cu ochii celuia care o privea. Se afla pe deal din timpuri atât de vechi încât
nimeni nu-i știa vechimea, și mulți fuseseră cei care se avântaseră în a emite
opinii care mai de care mai convergente cu privire la etatea acestei clădiri,
fără a ajunge vreodată la un rezultat concret la acest mister. Oricât de frumos
ar fi fost afară, oricât de albastru ar fi fost cerul și oricât de cald și
generos ar fi fost soarele, lumina nu răzbătea niciodată pe silueta acesteia în
toată splendoarea ei. Chiar în cele mai însorite zile din vară, lumina părea că
doar își plângea câteva firave raze pe abație, că o jelea și astfel încerca
să-i ofere comfort prin atingerea ei.

Din când în când, călugării ordinului căruia abația Mournray îi aparținea
coborau în orășel după puținele alimente care le erau trebuincioase. În restul
timpului, se cufundau în rugăciune în camerele lor modeste și copiau și
traduceau volume de variate întinderi de scrieri, cele mai multe de rugăciuni
și psalmi în scriptorium, o vastă cameră în care ardeau veșnic lumânări
mozolite de ceară și se auzeau încontinuu scrijeliturile penelor pe pergamentele
îngălbenite de vreme pe care le scoteau dintr-o cămară de mici dimensiuni și
care erau, probabil, la fel de vechi ca însăși abația.

Abatele Illfate era îndrăgit de toți cei care îl cunoșteau. Era tăcut, dar
atunci când vorbea, o făcea cu înțelepciune, ascultătorii săi ciulind urechile
– nu pentru că abatele ar fi vorbit prea încet; nici pomeneală – o făceau
pentru că aveau impresia că făcând aceasta, vocea abatelui le-ar fi trecut
direct în suflet prin urechi, prelingându-se ca un lichid ușor prin canalul
auditiv. Odată ajuns acolo, ar fi fost ca o pomadă care lecuia rănile
interioare. Nu de puține ori umblase din casă în casă, întrebându-i pe
locuitori cum le era traiul și dacă le-ar fi putut fi de vreun folos; era ca un
părinte pentru cei care fuseseră lipsiți de unul și puteau găsi sprijin în
acesta la orice oră din zi și din noapte.

Zilele pe care le petrecea în abație erau zile petrecute în solitudine,
citind și rugându-se. Trecutul său era un mister – se știa doar faptul că își
privise părinții murind, unul după altul. Acest fapt contribuise la tăcerea
care-l caracteriza. Suferise mult și probabil că o mai făcea atunci când era
singur și nimeni nu-l putea vedea. Ochii săi uneori roșii nu puteau minți. Îi
plăcea abația. Îi iubea liniștea, faptul că se afla la poalele pădurii și că
astfel putea inspira întotdeauna aer proaspăt, răcoros, sănătos; îi iubea
zidurile încărcate de istorie și arhitectura simplă și biblioteca frumos
aranjată.

Bunătatea sa maladivă aduse Moartea la Mournray, adăpostind-o acolo fără
voia sa, inconștient că ceea ce invitase înăuntru cu atâta generozitate avea să
se transforme în tot ceea ce rugăciunile sale ar fi trebuit să țină departe de
acel loc pe care îl îndrăgea atât de mult.

Străinul ajunse noaptea târziu la abație, ud până la piele, tremurând și
suflându-și în palme pentru a le dezmorți de frig. Însuși abatele îl primise
înăuntru, cu căldură, dându-i lapte cald pentru a se destinde, într-un bol de
lemn. Îi oferise una din chiliile libere, spunându-i că putea sta cât dorea.
Bărbatul îi mulțumise, aplecându-și capul în fața acestuia, umil, strângând
puternic bolul în mâini, acceptându-i căldura plăcută în mădularele sale în
care se cuibărise frigul. De îndată ce abatele îl părăsi, aruncă laptele pe
geam și puse bolul pe podea. Își lepădă hainele ude și se întinse în pat,
zâmbind.

Când primele raze purpurii ale răsăritului se-atârnaseră de zdrențele de
întuneric, ajutându-se de ele pentru a urca pe firmament în timp ce acestea se
prăbușeau înapoi în leagănul din care ieșiseră, întocmai ca morții care ar fi
încercat să-și părăsească mormintele, doar pentru a se prăbuși sub mai mult
pământ decât îi acoperise, bărbatul nu fu de găsit. Abatele îi bătuse la ușă
cum se crăpă de ziuă, pentru a-l invita să se roage împreună cu el – devenise
un obicei pentru abate să ceară compania la rugăciune a celor pe care-i
adăpostea, pentru a-i binecuvânta și a începe o nouă zi prin – cum altcumva? –
smerenie. Illfate părăsi chilia și se întoarse în scriptorium, gândind că acel
călător nocturn plecase fără a-și lua rămas bun, un fapt curios, dar care nu
putuse zdruncina bunăvoința abatelui. Li se alătură fraților săi la copiat,
luând o bucată de pergament, netezind-o și începând, precaut, prima literă
înflorată atât de specifică acelor scriituri.

Treptat, lumina zilei pălea, preschimbându-se în acea frumoasă tentă
sângerie a crepuscului – crepusculul, ah, acea elegantă și onorabilă moarte
domoală a zilei! Acea ultimă zbatere leneșă în ghearele nopții! Clătit în
culoarea aceasta a amurgului, abatele coborî dealul către clădirile micului
oraș, însoțit de un bărbat a cărui mină nu prevestea nimic bun. Îngrijorarea îi
săpase riduri adânci pe chip și trupul i se cocârjase sub povara grea a ceea ce
i se zbătea în inimă cu acea furie resemnată atât de caracteristică ființei
umane.

Illfate intră într-o cameră infuzată de o atmosferă tristă, apăsătoare;
ochii-i căzură pe trupul firav al soției celuia care-l solicitase – o femeie cu
un chip atât de blând că ar fi îmbunat până și diavolul. Era scăldată în
sudoare și ochii îi erau apoși, ca de sticlă și culoarea vieții incepuse să-i
părăsească, la fel de încet cum păsările părăseau meleagurile pe care atârna
umbra îngrozitoare a iernii. Ceva se rupse în inima tandră a abatelui când acei
ochi se abătură asupra chipului său, cu un zgomot pe care doar el îl putuse
auzi, zgomot pe care îl asociase cu zbârnâitul unei coarde de viori plesnind.
Îi mângâie fața ovală, călduroasă și-i strânse o mână rece între ale sale,
luând parte la suferința ei. Femeia începuse să plângă încetișor, zguduindu-și
ușor pieptul pe jumătate mort, prezența abatelui fiind atât binevenită cât și
îngrozitoare, pentru că știuse că venise pentru a o binecuvânta înainte de a fi
purces pe drumul fără de lumină al Văii Morții. O sărutase pe frunte, ținându-i
căpșorul în palme, terminând binecuvântarea cu un “In nomine Patris et Filii et
Spiritus Sancti” tremurând, fără vlagă. În tot acest timp, soțul celei ce avea
să părăsească lumea celor vii plânse silențios, muscându-și monturile pumnilor,
icnind de durerea ce-i sfâșia spiritul.

Să-ti privești propriul suflet părăsindu-te încet se poate îndura, dar să
privești cum acesta părăsește sălașul ființei tale cele mai iubite e într-atât
de dureros încât îngerii coboară de pe piedestale și plâng alături de tine,
înghițind valuri amare de lacrimi. Îi părăsi cu inima grea pe cei doi și se
întoarse, cu capul plecat în tristețe, la abație.

Și Moartea îl urmase într-acolo, respirându-i în ceafă, jucând în jurul său
prin boschetele ce împânzeau coama dealului. Mirosul sângelui îl înlocuise pe
cel al tămâii.

– Fratele Matthew este mort!

Acestea fuseseră cuvintele cu care fusese întâmpinat abatele Illfate. Șocul
se contopise cu tristețea pe care o suferise de când văzuse viața femeii
aceleia părăsind-o și genunchii îl lăsară atunci când intră în chilia celui
ucis. Vomă violent atunci când dădu cu ochii de cadavrul acestuia. Patul și
podelele erau mânjite de sânge, și o dâră ducea până la ușă, unde acesta fusese
găsit de fratele John, care nici acum nu-și revenise din leșin, chiar dacă i se
aruncară nenumărate găleți de apă pe față.

Gâtul îi era sfâșiat, iar membrele-i atârnau în toate direcțiile,
răsfirate, cu oasele violentate într-atât încât se mișcau la fel de liber cum
ar fi făcut-o mâinile și picioarele unei păpuși. Pe chip i se întipărise o
groază de nedescris, de parcă noaptea și-ar fi deschis opacele ferestre,
oferindu-i o priveliște a ceea ce se afla dincolo de ele, a lucrurilor fără de
nume care nu pot fi nicidecum descrise – lucruri care mișunau ca viermii-ntr-o
carcasă umană prin fuioarele nopții încă de la făcerea pământului.

În mintea abatelui, toate rugile pe care le învățase vreodată se topiseră
într-un disperat strigăt de ajutor îndreptat către cerul nopții, menit să
străpungă norii, ca o săgeată; și coborîse la fel de repede, cu nimic altceva
în vârf decât absență, umezeală, deznădejde și venin. Îmbulziți în spatele său,
ceilalți frați, cu priviri perplexe, își frânseră mâinile iar vocile lor – un
vuind haos de cuvinte de neînțeles – se uniră într-una singură care se sparse
de pereții holurilor, învârtindu-se nebunește pe scări, prin catacombele pline
de cruci și morminte în care trupuri cedau nisipului din care fuseseră
plăsmuite. A, cât de prilejuitor de moarte este zgomotul! Ce blestem grozav
este vocea! – căci vociferând astfel, nu observară umbra care trecu prin
spatele lor și-l săltă pe fratele Marc de parcă ar fi cântărit cât o pană,
târându-l prin colbul lipicios al tenebrelor catacombei labirintine, în brațele
de mătase ale Morții. Ei nu auziră fâșâitul produs pe holurile și scările
cufundate-n întuneric și geamătul surd de durere și zgomotul de os frânt ce
veneau de la fratele lor, căruia i se oferise o priveliște teribilă înainte de
a muri.

Niciunul nu putuse să pună geană pe geană în acea seară. Ființa umană nu se
poate opune torentului de memorii cu cei dragi atunci când acesta începe să
curgă; doar atunci când nu-i mai avem aproape ne amintim de ei, iar atunci când
o facem, fiecare amintire se preschimbă-ntr-un jungher în inimă, ce se rotește
și se rotește și ne consumă cum focul consumă uscatele frunze ale toamnei. Un
alt fapt agonizant pentru om e să-și pună întrebări la care nu i se poate
răspunde. Astfel de întrebări își puneau toți cei din Mournray, dar cea care
apărea de fiecare dată cu mai mare intensitate era ”Cine îl omorîse pe fratele
Matthew?”. Apoi urmau ”De ce?”, ”Cum s-a putut întâmpla așa ceva?”.

Abatele privea stelele, cu ochii înecați în lacrimi; oare nu erau astrele
metafore pentru om și viața sa de hârtie? În plus, erau la fel ca sufletul –
uneori calde, uneori reci; câteodată atât de departe, câteodată atât de aproape
că păreau la o întindere de braț. Uneori străluceau, iar alteori se prăbușeau
într-un neant monocrom. Abatelea le privea și încerca să taie cu privirea
cosmosul în lung și-n lat ca să-l găsească pe Dumnezeu, să-l decojească de
gheață și să-l întrebe ”De ce?”, stând amândoi ca două statui de piatră în
găoacea Lui, fiecare abținându-se să nu-l întrebe pe celălalt ”Cum
îndrăznești?”. Moartea fratelui Matthew îl distruse. Se chinuia să nu-și lase
sufletul pradă îndoielii, să nu-și ucidă inima și bunătatea din ea. Era o
tortură – o fecioară de fier lăuntrică, și tot sângele ce se scurgea printre
spini se prefăcea-n otravă.

Această lungă și dureroasă gândire îi fu întreruptă de fratele Martin,
care-l anunță că nu-l văzuse pe Marc de câteva ore și că acesta nu se afla în
camera sa, unde era de găsit în tot timpul în care nu stătea aplecat asupra
vreunei cărți în bibliotecă sau scriptorium. Abatele îi așeză o mână pe umăr,
spunându-i să nu se îngrijoreze. Poate că doar ieșise să ia o gură de aer. Îl
trimise apoi în camera sa, sfătuindu-l să încerce să se odihnească.

Martin își aprinse o torță și străbătu coridoarele abației, chiar dacă i se
spusese să nu-și facă griji, dar îl cunoștea pe fratele Marc de multă vreme și
știa că nu ar fi ieșit noaptea, singur. Intră în scritptorium; lumina torței se
întindea macabru pe pergamentele desfășurate pe masă; vitraliile colorate
străluceau vag, dar nici urmă de Marc. Închise ușa scriptoriumului precaut,
pentru a nu-i trezi pe ceilalți – dacă ar fi dormit vreunul. Coborî apoi în
catacombe, strigând încet numele fratelui său rătăcit, dar nu i se răspunse;
pânze de păianjen se legănau lin în bătaia unui curent slab și șobolani îi
tăiau din când în când câmpul vizual; cavourile erau cufundate în liniște,
parcă ar fi fost sculptate în timpul însuși, reci – curios i se păru faptul că
deși nemuritoare, țineau înăuntrul lor trupurile celor care muriseră, acum mai
mult ca sigur preschimbate-n praf și pulbere; își imagină craniile celor
îngropați rânjind cumplit și găvanele ochilor, goale, mustind de șerpi și
gândaci și se cutremură. Se întoarse cu pași repezi pe binecunoscutele holuri,
încă simțind fiorul fricii pe spate, uitându-se constant în urma sa, de parcă
morții s-ar fi ridicat și-ar fi pornit după el, pretinzându-l pentru mormânt,
pedepsindu-l că le pângărise mental imaginea. Își spuse că era mai bine dacă
mergea în camera sa, cum îl sfătuise abatele Illfate; poate că, într-adevăr
Marc ieșise să-și limpezească mintea.

Cum miracolele, în natura lor atât de îndoielnică, apar de niciunde,
neanunțate de nimic, întocmai meteorilor care brăzdează cerul în traiectoria
lor pârjolitoare, Martin auzi glasul lui Marc, chemându-l șoptit; ridică făclia
la nivelul ochilor pentru a vedea unde era acesta; îi desluși silueta după
colțul holului; acesta îi făcu semn cu mâna să-l urmeze; îl urmă și făclia
căzu, cu un zgomot înfundat pe podeaua de piatră; luna coborî dintre nori,
incadescentă și razele-i de sidef, reci și incolore iluminau coridorul,
creionând două siluete: cea a lui Marc și cea a călăului său. Fratele răcni,
vocea sa răzbătând în toate chiliile abației ca urletul unui lup care sfâșie
toate adâncimile pădurii, și se opri brusc. Acum se auzeau doar clipocitul
sângelui pe piatră și fuga fraților alertați de țipăt.

Abatele Illfate sări din patul său modest ca și cum ar fi fost picurat cu
ceară; după ușă, parcă o-ntreagă turmă de bizoni alerga liberă, într-atât era
de mare hărmălaia; când dădură de fratele Martin, acesta încă mai respira.
Probabil cel care voise să-i ia viața fugise atunci când făcuse greșeala de a-i
da răgaz călugărului să deschidă gura, adunându-și toate forțele ce-i mai
rămaseră în acel oribil strigăt de oroare și durere. Încercă să vorbească dar
cei din jur nu reușiră să înțelea decât ”…inul”. Apoi se petrecu o întâmplare
care arse pe retina călugărilor ca un fier încins: trupul fratelui Martin se
contorsionă violent și ochii i se dădură peste cap, albastrul fiind întru totul
înlocuit de alb, pentru a fi cuprinși în final de flăcări verzi, jucăușe,
bestiale. Membrele i se mișcau la unghiuri imposibile pentru o ființă umană,
apoi se opri din acest dans macabru la fel de neașteptat cum începuse. Gura i
se deschise:

– În camera străinului veți găsi răspunsul; dedesubt! Grăbiți-vă!

Martin vorbi, dar cu glasul altei persoane, glas pe care toți îl
recunoscură ca fiind al fratelui Matthew! Trupul călugărului se prăbuși fără
suflare, cu ochii larg deschiși, în care, încetul cu încetul, acel foc verde se
stingea. Năucirea și frica celor prezenți este imposibil de descris; dintre
toți, abatele Illfate fusese singurul care-și mascase consternarea – cu
trăsăturile de piatră, cu ochii în care ardea o lustră primejdioasă, tremurând,
coborî în curtea abației de unde înșfăcă securea de crăpat lemne și apoi trecu
val-vârtej pe lângă toți, îndreptându-se spre chilia în care-l găzduise pe
străinul nocturn. Încercă ușa – închisă. Cu lovituri precise, puternice de
secure, începu să o hăcuiască; așchii de lemn zburau peste tot, iar frații
priveau uluiți ieșirea de furie a abatelui Illfate. Parcă era posedat de un duh
rău – cu atâta sete și ură izbea cu lama securii în lemnul ușii! O spintecă
îndeajuns cât să poată intra înăuntru; ceilalți, desigur, îl urmară, dar nu
găsiră pe nimeni acolo. Abatele cercetă camera în lung și-n lat, fără a găsi
vreo urmă de-a străinului, dar apoi – poate din pură curiozitate sau poate
dintr-un impuls instinctual – se lăsă în genunchi și privi sub pat. Acolo,
scândurile păreau mai ridicate decât în restul chiliei. Cu ajutorul a doi
frați, dădu patul la o parte. Sub acesta, scândurile fuseseră rupte și apoi
legate într-un soi rudimentar de chepeng. Abatele îl ridică prudent, cu lama
securii zvâcnind în lumina lumânărilor pe care ceilalți le țineau în mâini
pentru a-i ilumina calea.

Abatele nu reuși să evoce o teroare mai mare decât cea pe care o simțise în
acel moment; ceilalți călugări icniră de spaimă și-și duseră automat mâinile la
gură, pentru a nu mai scăpa vreun astfel de sunet. Sub chepeng fusese săpată o
groapă, în care stătea solemn, cu mâinile împreunate pe piept, bărbatul pe
care-l invitase înăuntru în acea noapte furtunoasă. Studiase această creatură
și auzise multe povești despre ea, dar nu se gândise niciodată că avea să aibă
de-a face cu una. Citise în scriituri imemorial de vechi despre ea. Fără să
ezite ridică securea deasupra umerilor, cu intenția de a-i despărți capul de
trup acelei dihănii, și i se păruse că reușise, dar chiar atunci când tăișul
acesteia aproape-i atinse gâtul, deschise brusc ochii și țâșni afară din groapă
cu o viteză uluitoare, trântind doi călugări la pământ, care-și scăpară
lumânările pe podea. Imediat cum această creatură ieșise din groapă, Illfate se
întoarse imediat pe călcâie, crezând că-i anticipează mișcarea, și nu se
înșelase, doar că acel vampir – pentru că asta era acea abjectă ființă – luă un
călugăr și-l puse în fața sa. Lama toporului i se oprise în gât și căzu mort la
pământ.

– Torțe! urlă abatele, în mintea căruia, fapta tocmai întocmită distrugea
și ultima urmă de raționament care-i mai rămăsese. Dar nu avu prea mult timp să
se gândească. Creatura rânjea cu o sălbăticie diavolească și dinții pătați de
sânge.

Călugării care nu fugiră să-și salveze viețile se întoarseră repede în
cameră cu torțe aprinse, care ardeau cu văpăi mari, groase, portocalii. La
ordinele abatelui, strânseră vampirul în cerc.

Lumânările scăpate pe podea aprinseră lemnul, care începuse să ardă din ce
în ce mai tare, umplând camera de fum. În timp ce fiara realiză că fusese
prinsă la înghesuială, Illfate își făcu loc printre torțe și izbi, orbit de
furie, cu securea în ea. Dacă iadul ar fi sunat într-un fel, ar fi sunat
întocmai ca țipetele creaturii, care căzuse în patru labe sub asaltul inuman al
abatelui. Camera deja fusese în mare parte cuprinsă de flăcări. Cu o ultimă
lovitură, Illfate îi tăie capul de pe umeri, care se rostogoli pe podea ca un
dovleac. Abatele le strigă călurilor să iasă afară mai repede. Focul era atât
de violent căci acesta abia-abia avea pe unde să iasă din acel infern.

Dar el nu dorea să iasă. În graba lor, în lăcomia lor de viață, călugării
fugiră, cum le spusese să o facă, dar nici măcar unul dintre ei nu se uită în
urmă. Chipul abatelui era scăldat în lacrimi, lacrimi în care se reflectau
limbile focului.