,,Poezia este muzica sufletului şi, mai presus de toate, a sufletelor mari şi sensibile”, afirma Voltaire. Iar Mihai Eminescu o definea astfel: ,,Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos” .
George Călinescu descria poetul ca fiind ,,delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal”.
Muzica înălţătoare a sufletului şi sensibilitatea sunt definitorii pentru versurile poetei Georgeta Minodora Resteman. În creaţiile sale, cuvântul este un trandafir care înfloreşte într-o cupă de lumină în acorduri divine. Pe aripi de linişte, poeta pluteşte spre orizonturi nebănuite acolo unde eternitatea freamătă în viori şi timpul capătă valori de o rară însemnătate. Autoare a trei volume de poezii (“Descătuşări-Fărâme de azimă” – 2011, „Rătăcite anotimpuri” – 2012, „Poeme pentru un vis” – 2012) apărute la editura Armonii culturale, poeta Georgeta Resteman este un mesager al iubirii şi frumuseţii divine. Poezia sa este un cântec al veşniciei în simfonia spiritului.
“Îmi amintesc că scriam versuri – naive, copilăreşti – încă din gimnaziu, de fapt un fel de glumiţe cu care obişnuiam noi, colegii, să ne răspundem şi care purtau amprenta poeziei populare. Dar prima mea poezie, intitulată chiar Debut, am scris-o în primăvara lui 2009… Poezia a venit, pur şi simplu… Citeam zilnic poezie, nu numai din multele volume ale genului care nu mi-au lipsit niciodată din biblioteca personală; fiind imobilizată din cauza unei triple fracturi, fiica mea, străduindu-se să-mi facă şederea la orizontală mai uşoară mi-a sugerat să răsfoiesc şi paginile site-urilor literare… şi o făceam cu mare plăcere, zilnic… Comentam poeziile care-mi transmiteau ceva şi, dacă bine-mi amintesc, într-o zi de 13 – cifra mea norocoasă – martie 2009 m-am trezit scriind primele mele versuri…Şi nu m-am mai oprit!”, mărturiseşte cu sinceritate Georgeta Resteman.
În poezia intitulată Debut, poeta vibrează de armonie. E acea armonie interioară, izvor limpede care o determină să îmbrăţişeze cu doruri poezia. Cel mai frumos veşmânt al poetei este haina de fericiri ţesută prin vers şi brodată cu metafore de o profunzime aparte. Munţii, de altfel, simbolizează puterea şi măreţia pe care o deţine:
,,Am fost prin roua poleită-n taină
De un izvor imens de apă vie,
Crescută-n munţi şi îmbrăcată-n haină
De fericiri… ascunse-n poezie”. (Debut)
O frumoasă povaţă este aceea de a dărui oricând, necondiţionat, iubirea, căutând în universul interior fericirea. Acea fericire care se ascunde în noi, fiind conştienţi că doar Dumnezeu ne poate stăpâni:
Cât despre cuvinte şi rolul poetului pe scena artelor, Georgeta Resteman a meditat profund : “Există cuvinte care, indiscutabil, nu “trăiesc” unele fără celelalte, şi mă refer la sensul profund al exprimării stărilor pe care le descriu. Citeam în cartea unui confrate din Spania pe care am prefaţat-o de curând, un gând sublim al autorului care dezvoltă într-o proză scurtă sensul adânc, sufletesc, a ceea ce înseamnă pentru noi, românii, cuvintele “ţară”, “ţarână”, “ţăran”, interdependenţa în care coabitează şi conotaţiile ce decurg din ele… Este o teorie minunată a acestui autor de care mi-am amintit acum când răspund la această întrebare… «Poezie», «poet», «trăire», ar fi grupajul cu care vin eu aici, într-un oarecare paralelism cu exemplul dat. Aşa cum nu se poate vorbi despre ţară fără a ne gândi la ţărână şi la cel care cu trudă-şi frământă braţele şi sufletul în ea, ţăranul, nici despre poezie nu putem vorbi fără a o asocia cu poetul şi cu trăirile lui… “.
Primăvara este anotimpul în care poeta renaşte, un anotimp care se aşterne şi peste cuvinte, ele devenind astfel ,,corolă de lumină”:
,,Ne-mbată noaptea cu miresme fine
Plesnet de verde-n trup şi rădăcină
Sărutul lunii-n nurii de verbine
Cuvintele-corola de lumină”. (E primăvară-n muguri şi-n cuvânt)
Un tablou feeric al lunii mai se împleteşte din imagini create în culori sublime. Un concert de greieri întregeşte tabloul armonios, nelipsită fiind graţioasa lebădă, imagine a purităţii şi eleganţei:
,,Să curgă lin izvor de frumuseţe-
Culori sublime-n arc de curcubeu,
Concert de greieri răscolind fâneţe
Şi-o lebădă pe-un val de eleşteu… “( În mai, când înfloreşte liliacul )
Când iubirea grăieşte, atunci un murmur străbate eternitatea. Marea, albastru nesfârşit şi sidefiu de perle, sărută ţărmul într-un dans care răzbate dincolo de hotarele pământeşti:
,,Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul
Cu spuma-i albă-n sidefiu de perle
Iar falduri de albastru-şi sapă drumul
Spre-abis, în murmur de iubiri eterne”.
Simfonia mării creează o scenă mirifică, aceea ,,a dragostei ce-a-ncremenit pe maluri”:
,,Eu tac, din larg o dulce briz-adie
Şi amurgeşte-n freamătul din valuri
Vrăjită, marea-ngân-o simfonie
A dragostei ce-a-ncremenit pe maluri”. (Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul)
Toamna este anotimpul în care poeta îşi ascunde melancolia în foşnetul frunzelor:
,,Fărâme de speranţă de brumă-ncărunţite
Melancolie-ascunsă în tremurul de frunze,
Onorurile toamnei de vremuri ruginite
Într-un pocal de ceară atins uşor pe buze”.
Totuşi, în anotimpul toamnei încă licăreşte iubirea. Scânteia acestui sentiment profund a răzbătut printre fiorduri reci şi ramuri goale şi doineşte în trena toamnei:
,,Lucesc pe ramuri goale şi triste, răvăşite,
Muguri de doruri, urme de suflete rebele,
Fiorduri reci şi-atâtea trăiri nemărginite
Şi-un licăr de iubire în trena toamnei mele…”(În trena toamnei mele)
Iarna este expresia candorii, iar în cântecul ei poeta îşi exprimă dorinţa de a primi linişte, vise şi mângâiere, cernute prin sita tăcerilor şi purităţii:
,,Mai cerne iarna tihnă, fulgi şi vise
Când se-aprind luminile-n tăcere.
Cu roi de fluturi albi, aripi deschise
Peste noian de gânduri, mângâiere”.
Zvâcnesc în trupul iernii începuturi
Speranţe îngheţate-n haina-i albă
Când fulgii dau văzduhului săruturi
La gât purtând dorinţe prinse-n salbă. (Mai cerne iarna tihnă, fulgi şi vise)
Suflet însetat de senin, poeta îşi primeşte pacea în timpul iernii, sorbind fericirea din dansul fulgilor de nea:
,,Setos de alb, avid de curăţime
Flămândul suflet pacea îşi primeşte
Din al ninsorii dans, din Înălţime
Îşi soarbe fericirea şi trăieşte”. (Flămând de alb)
Iarna ascunde un vis înzăpezit, dar şi melancolie. Lacrima îngheţată şi chipul de fată sunt expresiile nostalgiei şi speranţei, dar şi ale seninătăţii:
,,A îngheţat o lacrimă sub gene
Încremenită-n strai de promoroacă
Ce-ascunde-n şoapta florilor perene
Un vis înzăpezit, un chip de fată…” (A îngheţat o lacrimă)
Liniştea sărbătorilor de Crăciun şi magia care valsează în cetini de brad reuşeşte să reaprindă speranţele:
,,În cetini de brad strălucind sub beteală
Din Ceruri, de Sus, o lumină luceşte
Trezind omenirea din trist-amorţeală.
Vine Crăciunul, speranţe-mpleteşte”.
De o frumuseţe nemărginită este atmosfera creată de poetă pentru a evidenţia lumina divină şi puterea sărbătorii Crăciunului. Muzică îngerească şi gânduri senine vin să întâmpine minunea cerească, sărbătoarea care vindecă sufletele noastre:
,,Cu coruri de îngeri şi gânduri curate
Cu mese-ncărcate şi daruri sub brad
Cu suflete-aproape uita-vom de toate,
Minunea cerească primi-vom cu drag”. ( Vine Crăciunul)
Despre legătura unică dintre poezie şi divinitate, poeta a vorbit cu sensibilitate: “E o legătură unică, sublimă. Nu se poate scrie poezie adevărată, de calitate, fără Har, fără talent, care nu sunt altceva decât darurile minunate ale Divinităţii. «La început a fost Cuvântul… şi Cuvântul este Dumnezeu», nu-i aşa?!“.
