“Adevăratele poeme evadează din cuvinte.” (Emily Dickinson)
“Poezia nu înseamnă a te lăsa pradă emoţiei, ci a scăpa de emoţie; ea nu este expresia personalităţii, ci o evadare din personalitate.” (T.S Eliot)
Astfel şi poemele Mariei Ieva reuşesc să evadeze din cuvinte. Creaţiile sale eliberează emoţii, poeta reuşind să evadeze din propria personalitate, descriindu-se astfel:
,,m-am născut între zodii
în anul morţii mele
la răscrucea dintre cer şi pământ
învăţând să mă tem de ziua
în care voi vedea goliciunea
oglindită în umbra unui vis de iubire
am crescut
din întrebările răsucite între corzile sufletului
din durerile care au căutat alinare pe altarul
poeziei
ca o rugăciune şoptită-
un ecou risipit în Valea Plângerii” (CV)
Autoare a trei cărţi de poezii: ,,Alfabetul Mirării”, ,,Poeme cu Îngeri” şi ,,Femeia de la capătul mâinii”, apărute la editura Absolut, în poezia Mariei Ieva regăsim locul de întâlnire dintre om şi Dumnezeu, spaţiul în care visul impregnat cu realitate păşeşte desculţ printre lacrimi, nu pentru a descoperi metafora, ci pentru a crea cel mai sacru legământ dintre om şi Om. Poezia se naşte în clipa magică în care poeta se conectează la sinele divin. Fiecare vers conţine în el amprenta sufletului, ADN-ul iubirii, ca un rug pe care poeta se arde pe ea însăşi pentru a se putea dărui lumii în forma cea mai pură.
Versurile vin ca o avalanşă, ca un torent de sentimente peste inima cititorului. Îşi îmbracă trăirile în cuvinte simple, dar pline de tâlc. A început să scrie versuri pe la mijlocul anul 2011; pentru ea poezia devenind o a doua respiraţie. Este o poetă a luminii şi adesea în versuri o găsim înflorind din emoţii la umbra tăcerilor astrale.
Poezia este liantul prin care poeta reuşeşte să ne pătrundă în suflet. “Ca să pot ajunge la tine, nu am nevoie de aripi, nici de viaţă şi nici de moarte, am nevoie de iubire”, iată mesajul cu care poeta ne întâmpină în volumul de versuri „Femeia de la capătul mâinii”
Laitmotivul poeziei sale este iubirea; acea iubirea care dă viaţă poemelor, căci unde în altă parte iubirea poate prinde formele cele mai înălţătoare dacă nu în poezie. Iubirea naşte poezie, dar şi poezia la rândul ei este născătoare de iubire. Aici sufletele se întâlnesc în forma cea mai pură, căutându-şi împlinirea sub aureola cerului.
“Iubirea noastră a născut poeme,
Dar a-nţeles cuvântul mai întâi,
Când în tăcerea nopţilor boeme
Eu te rugam în şoaptă să rămâi.
Căci din poeme a născut iubirea,
O perlă ce creştea în amândoi
Şi-am început să ne ferim privirea
De lacrima durerilor din noi.” ( Primăvara ultimului gând)
Se lăsă purtată de propriile trăiri, nu îşi îngrădeşte simţirile şi crede în libertatea zborului absolut; crede în nobleţea oamenilor, reuşind să îmbine, găsind analogii, între natura şi starea sufletească. Face deseori referire la cele 4 elemente primordiale ale vieţii, conştienta fiind că le conţine pe fiecare.
Apelând la simboluri mitice precum Orfeu sau simboluri divine precum îngerul, poeta îşi mângâie reveria.
“În ochii tăi cei negri nu am ştiut, iubire,
Că stă să se adape întâiul curcubeu,
Când mângâiat de pleoape un dor de nemurire
A sărutat cuvântul pe lira lui Orfeu”.
În zborul său spre absolut are ca martori ai iubirii: “cerul, marea şi pământul”.
În ochii tăi ca iarba s-a dezlegat misterul
Şi am văzut doi îngeri cum pot să se iubească;
Să nu alungi iubirea că ne blesteamă cerul
Şi marea , şi pământul nu pot să ne jelească.” ( În ochii tăi )
,,Iubirea supremă ar putea chiar să împartă cerul în două”, această viziune o regăsim şi în versul său unde drumul iubirii şi-l doreşte sfânt, anume stropit cu mir.
“Împarte-mi, iubitule, cerul în două
Când ochii flămânzi merg iar să se culce,
Stropeşte-mi cărarea cu mir şi cu rouă,
C-un strop de iubire din lacrima dulce.” ( Lecţia de pictură )
Iubirea nu e o simplă poveste, ci este cântată pe lira de foc a sufletului. Un cântec în care freamătă zbuciumul şi iubirea. Dar, mai presus de toate, poeta regăseşte făclia veşniciei.
“ Povestea Ta nu e poveste,
E zbucium, cântec şi iubire,
E ce-a rămas pe albe creste
-Lumina pentru nemurire”. ( Jumătăţi de vorbe goale)
Sărutând cuvintele, aşa cum muribunzii săruta pământul, ca o ancoră aruncată între cer şi pământ, Maria Ieva îşi revarsă trăirile într-o ,,ultimă scrisoare”, lăsând sufletul să atingă cele mai înalte cote de vibraţie.
S-a tulburat o lume între noi
Altare de lumină stau să crape,
Iubirea creşte nufăr din noroi
Şi rătăceşti ca ceaţa peste ape…” (La capătul gandului)
Ca fiecare om şi poetul este supus îndoielii, sunt momente în care se simte departe de toţi şi de toate, dar este conştient că doar iubirea pură îi va aduce lumina pe chip şi pacea în inimă.
“Nu mă privi, n-ai ce să vezi,
Sunt umbra morţii răstignite;
Doar îngerii în care crezi
Vor şterge lacrima, iubite!” (Nu ma privi!)
Condeiul poetei s-a născut din muguri de lumină. ,,Stiu că nu-mi pot imagina în acest moment viaţa fără poezie, la fel cum nu îmi pot imagina ziua fără lumină. Liniştea cea mai de preţ o găsesc între cuvinte, de acolo îmi iau şi dau hrană pentru suflet”.
“Când de durerea vieţii am fost o zi străină,
Am întâlnit doi îngeri cu părul castaniu
Şi mi-am făcut peniţă din muguri de lumină
Ca ultima scrisoare să pot să ţi-o mai scriu.” (Parfum de mere coapte)
“Îngerul este omul în a cărui fiinţă iubirea şi-a găsit locaş veşnic” Toţi suntem plămădiţi din acelaşi spirit, botezaţi cu aceeaşi apă, dar nu toţi suntem conştienţi de ceea ce suntem.
“Ai fost ce-am fost şi sunt ce eşti,
Şi suntem ce am fost să fim,
Copii cu vise şi poveşti,
Şi îngeri ca să ne iubim.” (Ai fost ce-am fost)
“La capătul fiecărui poem Maria Ieva ne strecoară cu obstinaţie o linişte de bun augur. O linişte pe care ţi-o dă lectura a ceva profund, vital şi, mai ales, agreabil. Lirismul , supraîncărcat emoţional şi eliberat complet de criptic, rămâne caracteristica intrinsecă a poeziei Mariei Ieva. Poeta experimentează acest gen de lirism prin cultivarea simbolurilor existenţial, prin candoare şi sentimente înălţătoare, prin construcţii sintactice aparent simple, dar cu sensuri profunde. Versul ei, în general, este ţinut treaz precum un organism viu, ca si când ar dispune de o pulsaţie şi o respiraţie proprie”. (Petre Rău)
