Boris Ioachim, despre leacul sufletului – de Alexandra Mihalache

  “Poezia lui
Boris Ioachim inspiră încredere, speranţă şi poartă o aură specială. Este, fără
umbră de îndoială, aura unui învingător care, în ciuda vremurilor de restrişte
pe care le traversează societatea românească şi, implicit, cultura română, îşi
păstrează intact seninătatea sufletului, aşternută în mod miraculous în versete
de tainică rugăciune”. (Gheorghe A. Stroia)
     Autor a patru volume de poezii, Boris Ioachim
este unul dintre poeţii ale căror creaţii emană sensibilitate şi iubire, creaţii
sculptate cu viziuni profunde şi har. În versul său doineşte  cel mai frumos sentiment care străbate fiinţa
umană: iubirea. Poetul  ridică acest
sentiment pe un piedestal strălucit, cântându-l cu măiestrie în versuri
desprinse  parcă din pânza veşniciei.
     Mesajul care
se conturează în creaţiile sale este acela că omul cunoaşte adevărata viaţă
doar iubind, căci singura flacără care întreţine existenţa umană şi arde cu o
nobilă misiune este iubirea. Să trăieşti înseamnă să iubeşti. Iată cât de
frumos curge imnul iubirii dintr-un suflet care aspiră la deplinătate:
“Anotimpurile-ţi
pot fi reci,
Sau scăldate-n
caldă strălucire…
Poţi trăi
plângând, sau să petreci-
Dar nu poţi trăi
fără iubire.
…Viaţa pân` la urmă,
e doar scrum,
E-un coşmar sau
albă nălucire…
Poţi păşi pe drept
sau silnic drum
Dar nu poţi trăi
fără iubire”. ( Imn iubirii)
        Frământări
şi emoţii  se împletesc în ramuri de
toamnă, scuturând aleanul care-i macină sufletul. Însetat de linişte, poetul
caută alinarea în iubire. E singurul său refugiu într-un anotimp care îi
stârneşte temeri şi tristeţe. E unicul adăpost în care se risipesc neliniştile,
care are puterea de a-i  şterge lacrimile
suferinţei:
“În seara vânătă
de toamnă –
Sărută-mi ochii
umezi, doamnă
Căci vin spre
mine, fără nume-
Gândiri despre sfârşit
de lume.
Şi simt în piept
tot plumbul lumii
Şi aud tăcerea
grea a humii.
Aud cum plâng
copaci în toamnă –
Sărută-mă pe
suflet, doamnă.” ( Alean de toamnă)
       Iubirea este
redată ca un rod curat al cărui izvor este divinitatea, care creşte sublim
fiind ocrotită cu puteri lăuntrice covârşitoare. Ţesută din firul tainic al
dorului şi al absolutului care invadează lumea sa, iubirea se consolidează în
forma-i pură.
“Hai să sădim un
pom care să crească
Din sufletele
noastre, altoit
Cu ramuri de
sorginte îngerească…
Eşti pregatită? –
eu sunt pregătit!
Vreau,
pomu-acesta, să-l sădim în taină –
Cu risipiri de
doruri să-l udăm,
Să-l ocrotim sub
nevăzuta haină
Ţesută din
sublimul ce-l gustăm.” ( Aniversare)
      Înlănţuit în
farmecele iubirii, poetul aspiră să fie veşnic învăluit în mantaua sclipitoare
a dragostei, nicicând să nu o lase să se destrame. Doreşte  să îi fie sacru legământ întru eternitate şi să
se contopească de-a pururi cu aceasta, scăldându-se în seninătate:
“Eu te previn,
iubita mea,
Că într-o zi- cred
că-n curând-
De suflet
mi-te-voi lega
Că nu vei mai
scăpa nicicând.
Te voi lega aşa
cum leagă
Pârâu-şi apa de
izvor,
Aşa cum leagă-şi
lumea-ntreagă
Speranţele de
viitor.” ( Avertisment )
     Boris Ioachim
se descrie ca fiind poetul răsărit din alte veacuri, care cântă iubirea într-un
tainic alfabet. E acel alfabet închegat cu pasiune şi dorinţi arzătoare care
relevă profunzimea sa interioară şi prin care şi-a clădit un stil inconfudabil,
propriu care îi conferă unicitate:
“ Şi ştiu că sunt
poetul ce pare că-i căzut
Din vremuri prăfuite,
din vremuri de demult,
Un aiurit ce
cântă, cu viers cam deşuet
Iubirea pentru
tine, în tainic alfabet.” ( Azi vreau
să-ţi scriu, iubito
)
      Poetul  descoperă în iubire unicul rost pe acest pământ.
 În braţele iubirii totul are sens, de
aceea îi închină o odă.  Poem sublim,
sărutul iubirii îl închide în sfera frumuseţii desăvârşite, acolo nu există
temeri, îndoieli sau tristeţi. Cer senin şi stea preacurată, iubirea e un cânt
al inimii pe corzile unei viori divine:
“Un cântec de iubire
vreau să-ţi cânt
Cu glas ca un
primăvăratic vânt,
Cânt cristalin,
suav, nepământean –
Cântec de tine, cântec
de alean:
Buzele tale
calde-s un poem
Scris de un poet,
nedezminţit boem…
Dulceaţa lor,
iubito, când o sorb
Devin, la toate
cele, surd şi orb.
Şi lumea mea- la
tine o rezum…
Restul e haos,
pulbere şi scrum;
Lipit de tine-o
veşnicie-aş sta,
Iubito-cerul meu şi
steaua mea. “ ( Buzele tale )
     Imn al
nemuririi, iubirea înseamnă
libertate interioară, siguranţă şi înflorire. Să vezi dincolo de efemer, să
dezlegi mistere şi neînţelesuri, să frângi lacătele vremelniciei şi să pluteşti
fără bariere. Asta reuşeşte Boris Ioachim prin versuri şlefuite în acorduri
fermecătoare, să guste licoarea cea mai fină a legilor pământene şi să fie subjugat
de cel mai nobil stăpân:
“ Când iubeşti ţi-e
pasul sigur, calcând slobod şi vioi
Şi privirea-ţi
înfloreşte când rosteşti cuvântul <<doi>>.
Semenii ţi-i simţi
prieteni şi să-i înţelegi înveţi
Iar un zâmbet cald
te face, dintr-o dată, să te-mbeţi.
Când  iubeşti, cu încântare poţi ţinti spre viitor
Căci iubirea te
preschimbă din pietroi în fulg uşor.
Într-un veac în
care banul este un ciocoi hapsân –
Vreau iubirea
să-mi domine sufletul – ca un stăpân.” ( Cântec
despre dragoste
)
     Amurgul şi
răsăritul, luna şi soarele fuzionează în cel mai sfânt decor  care descrie frumuseţea răvăşitoare a iubirii,
sfinţită cu rouă şi senin. Se contemplă un peisaj divin în care murmură
iubirea, iar chipul ei e mângâiat de razele eternităţii. Aici e limanul la care
ajunge poetul şi simte regăsirea şi împlinirea:
“ Femeia mea de
rouă şi de lună,
Femeia mea de zori
şi de senin,
Cum ar putea
iubirea mea să-ţi spună
Că-mi esti liman
temeinic şi deplin?
…Femeia mea de
lună şi de soare,
Femeia mea de zori
şi asfinţit,
Tu, prospeţimea pomilor
în floare –
În tine, pe
deplin, m-am regăsit…” ( Cântec
pentru tine…
)
      Fiindcă
iubirea se desfată uneori între patimi , poetul zugrăveşte imagini prin care
relevă riscul de a iubi. Dar este cel mai frumos risc pe care şi-l poate asuma
un muritor. Prin acest zbor te poţi înălţa victorios. Accentuând  însemnătatea iubirii prin jocul de contraste
şi paradoxuri, poetul dovedeşte  măiestrie
şi profunzime fără margini:
“ Iubirea-i plumb,
iubirea-i zbor –
E râvna lutului
spre stea;
Iubirea-i mergere
pe nor –
De unde poţi,
oricând, cădea.
Iubirea-i ger,
iubirea-i foc –
Dar şi seninul
infinit…
E chin adânc şi
nenoroc –
Dar şi Edenul regăsit.
“ ( Ce n-ai ştiut – şi nu vei şti…)
     Chipul iubirii are o aură îngerească şi este
sculptat cu dalta dorului. Din cuvântul înrourat cu credinţă, iubirea se
conturează pe firmamentul nemărginirii, vegheată de aştri în mister. Poetul
poate modela înfăţişarea iubirii din văpăile mistuitoare ascunse în privirea
sa. Chiar dacă se înstrăinează iubirea colindând pe alei nedefinite, o poate
cuprinde în unde  înflăcărate:
“ Adesea-ţi
sculptez chipul din lespede de gând –
C-o daltă făurită
din dor şi din cuvânt…
Dar  mai ades, în noapte,  cu flacăra privirii,
Îţi  modelez făptura din purpura privirii.
Iubito, eşti
departe,  sub alte zări trăieşti
Şi pe alei
străine, tu pasu-ţi potriveşti
Cu alte ore,
clipe…în triste-amiezi adaşti –
Şi te veghează-n
noapte străini şi sumbri aştri. “ ( Chipul
tău
)
     Însăşi iubirea
devine un colind, căci sufletul său tresaltă cufundat într-o dulce uitare.
Bradul, simbol al verdelui etern, redefineşte făptura care-i dezmiardă simţurile
şi îi alină tristeţile. Curăţenie spirituală, purificare şi seninătate sunt
oglindite de neaua care pictează portetul făpturii gingaşe precum o rândunea:
“ Dragostea mea-i
un colind –
Căci din mine mă
desprind
Şi-n uitare dulce
cad –
Fată mirosind a
brad
A brad verde şi a
nea-
Fată – gingaş-rândunea,
Rătăcita printre
ierni
Ca tristeţile să-mi
cerni.” ( Colind de dragoste II
)
     O vreme de
poveste desprinsă din veşnicii îi retrezeşte poetului în simţuri doruri şi
dorinţi nestăpânite. Întreaga sa lume se rezumă la dragostea care-l împlineşte şi
în ochii căreia poate cuprinde întreaga zare albă ca neaua. E un orizont al
profunzimii în care îşi îneacă trăirile:
“ Zănatice
gânduri, precum că nu eşti
Cu mine, iubito,
mă scurmă…
Afară e iarna, e
timp de poveşti –
Nicicum de privire
în urmă.
Căci lumea,
iubito, tu îmi eşti acum,
În ochii tăi-
largă e zarea!
Priveşte, din
hornuri se-nalţă alb fum –
La fel de alb ca
ninsoarea. “ ( Cu tine )
       Tristetea e
un alt sentiment care frământă adâncurile poetului căzut în însingurarea
anotimpului rece. Nicio frunză care să-i trezească fioruri, niciun ecou care să-i
mângâie dorurile nestăvilite:
“ Cum să te-ntreb,
iubito, ce mai faci?
Când nu-i, măcar,
o frunză prin copaci
Ca să trezească-n
mine vreun fior –
Sosit-a timpul
sterp al brumelor.” ( Cum să
te-ntreb, iubito…
)
     Timpul trece
nepăsător faţă de  firea omenească, ţesând
amintiri şi spulberându-le în negura vremilor. Dorinţa cea mai arzătoare a
poetului ar fi ca timpul să stea în loc, căci în această manieră ar putea să
atingă valorile vieţii. Contopit cu timpul ar reuşi să desăvârşească forma
iubirii:
“ Dacă timpul
amintire
Despre toate ar
avea –
Poate des mi-ar
sta în fire
Să  te port în mintea mea.
Daca anii- păsări
sure –
N-ar zbura prin
veacul spân,
Sufletu-ar putea
să îndure
Numele să ţi-l
îngân
Însă timpul- gri
plămadă –
Zboară, întins, pe
drumul său,
Printre vise, dor şi
sfadă –
Am pierdut numele
tău. “ ( Dacă timpul…)
       Întrebări
mistuitoare vin ca o avalanşă peste gândurile poetului, cufundându-l într-un
cerc tainic unde caută nerăbdător răspunsuri la legile firii. Încearcă să
desluşească din aceste taine care-l macină, lăsându-se purtat de un văl tulburător:
“ Te rog să-mi
spui, iubito, de ce sunt plopii goi
Şi soarta de ce
oare ne-a împărţit la doi?
De ce e rece
noaptea, cocorii de ce  pleacă
Şi de ce simt,
adesea, că plânsul mă îneacă?
Hai spune-mi tu,
iubito, de ce a căzut brumă
Şi ce blestem ne
face să nu fim împreună?” ( De ce?
)
     Însetat de
doruri, poetul îşi cheamă iubirea acolo unde doar roua poate stinge focul
dezlănţuit:
“ De s-ar putea,
iubito, cumva să ne-ntâlnim
În ceasu-n care
roua se-aşează- s-o sorbim…
Cu buzele uscate
de dor şi nenoroc
Ca perlele de rouă
să stingă-al nostru foc.” ( De s-ar
putea, iubito
)
    Fumul toamnelor
târzii învăluie sufletul poetului într-un dor nemărginit, rememorând clipe de o
semnificaţie aparte. Acolo unde frunzele s-au aşternut pe pământul nemuririi,
acolo au căzut şi dovezile supreme ale iubirii. În toamnele târzii au rămas
amintiri nepreţuite ce reînvie atunci când priveşte ramurile sfinţite cu dor:
“ Hei, iubito, tu
mai ştii
Azi când frunza-i
încă-n ram –
Fumul toamnelor târzii
Când în braţe te ţineam?
Mai ţii minte, tu,
cum –vai!
Sub năvala
norilor-
Roua ochilor
jertfeai
Pe mormântul
frunzelor? “ ( Fumul toamnelor târzii)

     Prin versurile
sale poetul îşi găseşte vindecarea, îşi alină rănile, îşi întreţine visele.
Respiră poezie şi se hrăneşte cu poezie. Îi este chin, îi este balsam, îi este
viaţă. “Pentru mine poezia este atât  boală, căt şi leac al sufletului”,
afirmă poetul Boris Ioachim.

Lasă un răspuns