Crepusculul acesta mă prinde mut şi trist,
prin venele durerii mai trece-un pic de miere,
am să te reconstitui, atît cît mai exist,
din tot ce-a fost visare, din tot ce-a fost cădere.
Ți-am răcorit deşertul din oaza unei vieţi,
noi împreună-n umbră am luminat misterul,
doi vînători în faţa, mereu, propriei săgeţi,
tot alergînd bezmetic, tot evitîndu-şi fierul.
Vom fi de-acuma slobozi ca doi ocnaşi de rînd,
eliberaţi pe viaţă, în plin oraş, în zeghe,
hălăduind abulic pe nişte străzi, visînd
pierdutele detenţii, cu sare, rost şi veghe.
Vom fi bătrîni, uitato, bătrîni şi exilaţi
la-celaşi ţărm sălbatic al mării euxine,
pe care-l populează mereu nevinovaţi
ce mor privind cum valul sparge de mal destine.
Te-am spovedit metodic, te-am ars cumplit pe rug,
tocmindu-mi îngeri proaspeţi la carul suferinţei,
tăiam profund în carne cu lame reci de plug,
să las izvor de sînge la candela credinţei.
Tu produceai cadavre în acest timp, steril,
gîndind la purgatoriul unei iubiri solemne;
rămas ca sfînt pe lume, dezamorsam trotil
în zăcămîntul vieţii şi-al existenţei demne.
Dormeam plutind pe ape, cu păsări mari pe noi,
chemam vizitatorii celeşti în fapt de seară –
doar amintiri rămase ca în fîntîni noroi,
cînd trenuri părăsite trec secetos prin gară…
de Dragos Niculescu
