Predispoziţia la taină

Să mă condamn în turnuri de moschei

la tras de limbă clopote-ortodoxe,

în timp ce-n gări sordide se tund chei

şi restanţieri se-mbată trist prin boxe.

 

Să m-angajez la îngeri blonzi şi bruni

pe post de recuperator de soartă,

cînd pentru nunţi găseşti doar popi bătrîni

şi cîinii disperării-mi bat la poartă.

 

Dar vechiul gol tot scurmă ilicit

şi-n suflet parcă port găleţi cu smoală,

de-o viaţă tot încerc să ies din mit,

dar anticii regizori se răscoală.

 

Şi-atunci mă plimb escamotînd dureri,

ca un episcop într-o ocnă rece,

purtîndu-şi facla marii lui tăceri

prin spaţiile pustii prin care trece.

 

Nu mai visez decît un hoit suav,

tu nu-mi mai eşti pe mintea mea stăpînă –

amfibiu timp, căzînd în scîncet grav,

ca organistul beat ce dă din mînă.

 

Pe sub pămînt boierii merg la trap

spre sindrofii,-n conace în ruină,

dar servitori tot intră-ntr-un dulap

şi ies în alte timpuri, fără vină.

 

Mai cade din poveste cîte-un lord,

din anotimpuri cresc poteci de umbră,

acolo, sus, în far, bate-al meu cord,

rămas fără de mine-n noaptea sumbră.

 

Şi peste toate umblă Dumnezeu,

papucii lui de pînză urlă-n stele,

doar, singuri, ei, arhanghelii de seu,

mai fumegă la gîndul tainei mele.

 

de Dragos Niculescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *