POEMUL CĂLĂTORULUI

POEMUL CĂLĂTORULUI

 

Am călătorit în lumea mare

ca un singuratic rătăcitor,

ca un nor purtat de poruncile divine.

Am căutat ochii tăi,

ochi pe care nu-i știam, dar îi voiam;

marele singuratic, gol suflet al meu,

a înfăptuit o cercetare

pe pământuri străine,

sub steagul iubirii,

sub steaua dorinței,

sub ecourile înghițite

ale unui destin cumplit.

 

Am întâlnit ochi

care își coseau privirile

cu ace, cu sulițe, cu tăișuri –

nu exista măreție în ochii reci!

Un poem în lanț e durerea mea

și tot ce țipă în ochii mei

e doar dorul, sentimentul lăsat gol

pe o cărare unde nimeni nu pășește.

 

Mai singură decât singurătatea

este vraja tristeții,

vraja timpului rătăcit în pașii mei.

Teama se despică,

ramurile uscate se prăbușesc

în noroiul peste care calc.

 

Aprind o țigară

și trimit fumul stărilor nocive

într-un abis, într-un necunoscut oarecare,

o moarte crudă a gândului meu obosit.

Sorb tăcerea, magia,

visul pe care sângele meu

îl știe drept căutare a sufletului pereche.

Țigara se stinge,

tăcerea rămâne, tăcerea mă iubește…

E liniște prea multă

în singurătatea mea.

 

Știu că poveste nu mai am,

aburii tăcuți au înghițit-o!

lumină nu-i, fum de țigară stins

de trezire, de viață, de căutare…

Am căutat ochii tăi, ochi de luceafăr,

stele ale destinului meu,

port al corabiei ce demult e plecată,

cuib al șoimului rătăcit,

suflet frumos așteptat de sufletul meu.

E inimă acolo, în durere? Tu știi?…

 

„Curând, tu și eu vom dispărea, iar numai pietrele vor rămâne.”

 

de Maria David

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *