Ploaie deasă

Ploaie deasă

 

În viața noastră se întâmplă să mai și plouă. Nu este întotdeauna soare, ci există și nori. Nu avem mereu parte de împliniri și bucurii, ci există și frămândări și regrete pe care le strângem într-o valiză și părem că ajungem să le prețuim…

După fiecare ploaie, poți fi sigur că va ieși mărețul soare, iar norii se vor da la o parte din calea sa, permițându-i să se dezlănțuie, să împrăștie lumina și căldura atât de mult dorită, atât de așteptată!

Pentru toți cei ce vor abitir să fie din nou cald, să iasă soarele, iar cerul să fie din nou senin, le spun un singur lucru : cea mai mare căldură se va afla în sufletul unui om. Cel mai senin cer este acela din interiorul fiecăruie, iar cea mai mirobolantă dimineață este cea în care te trezești cu zâmbetul pe buze.

În urma pașilor pe care i-am făcut în viață, au rămas doar picături de suspine prelinse din inima mea pe țărâna însetată și nemiloasă, pe pămânul propriei mele personalități, cel care a fost ipotecat și pe care l-am obținut cu greu înapoi.

Timpul mi-a dăruit cu cea mai mare generozitate o pleiadă de amintiri, de picături ce formează o ploaie deasă. Și, ca după orice ploaie, bineînțeles că a răsărit și un soare imaculat, cel ce fusese sădit cu mult timp înainte de mine și de cei dimprejurul meu, de oamenii laureați magna cum laude atât în domeniul științific, cât și în cel spiritual, cei ce au o diplomă bine meritată ascunsă într-un sertar.

Am întins brațele deschise și am îmbrățișat toate acestea, am îmbrățișat ploaia, soarele și tot ceea ce ține de ele. Am mers prin ploaie, căci adoram momentele în care puteam fi eu cu mine însămi, în care puteam merge cu capul drept, în care puteam privi cum demnitate picăturile de ploaie și le puteam spune tot ceea ce aveam pe suflet. Pentru că ele, așa mici și zgomotoase creează atmosfera perfectă pentru a putea gândi limpede, pentru că ele, așa cum sunt, mă puteau înțelege cel mai bine. Cândva, și eu cădeam de sus în jos. Și eu mă izbeam cu putere de pământ, apoi mă făceam nevăzută, descompunân-   du-mă în mii de fâșii grăitoare, ajungând din cer pe pământ, iar de pe pământ, sub el.

Poate că mi-am hărăzit multe lacrimi în cascada ce curge de jos în sus, căci eu am pornit de jos, nu de sus, iar toate lucrurile pe care le-am făcut au fost mai întâi la un nivel mediocru, apoi la unul înalt. Poate că a mea cascadă este formată din lacrimi, dar sunt lacrimi de fericire, asezonate cu cea mai aleasă muzică, pentru ca orice trecător să se poată simți liniștit și să poată medita în tihnă în apropierea cascadei ce curge prin sufletul meu. Lacrimile ce curg din fericire sunt cele mai frumoase daruri pe care le putem primi. Pentru că doar cu ajutorul lor se poate clădi acea cascadă, ai cărei stropi ne udă și ne întrețin întreg sufletul, dându-i putere atunci când nu mai are, ajutându-l să se ridice atunci când e la pământ.

A plouat des pe aici, pe la mine. Dar a existat întotdeauna cineva care să îmi întindă o umbrelă.

Pe la tine a plouat? Cum mai e vremea? Ți-e bine, ți-e cald, sau ți-e amar de viață? Ți-e rece? În cazul acesta, am eu o pătură, una veche, ce-i drept – cea pe care și tu mi-ai oferit-o atunci când în sufletul meu era iarnă. Tu mi-ai oferit acea pătură – iubirea, cea care poate acoperi un infinit de oameni și cea care nu va înceta niciodată din a încălzi persoanele ce îi ies în cale. Iar eu, acum, ți-o ofer înapoi. Ți-o dăruiesc cu toată dragostea și prețuirea, pentru că o meriți!

Ți-e amar de viață? Atunci îți voi oferi o linguriță dulce de bunăvoință și două de pace. Sunt sigură că sintomul ce mi-e prea cunoscut îți va trece imediat. Și eu am fost tratată cu același „medicament”. Să știi că nu este unul amar, ci unul dulce și buuun…

 

de Diana Sârbu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *