Pentru ca sunt eu

Bucureşti – o oază de nelinişte din univers

 

 

 

păpuşă fără suflet

 

Papuşi fără suflet. Asta devenim. Viaţa ne dă totul, apoi, din senin…îşi ia binecuvântarea înapoi. Nimic n-o poate opri. Răni adânci, lăsate să se infecteze, nimic nu e mai crunt. Ironia vieţii? Nimeni nu-i supravieţuieşte. Iar acum ştiu şi de ce. Fericire îmbietoare la început, furată apoi cu cruzime de nedescris, ca apoi alinarea să fie mai tandră şi mai apreciată. Dar degeaba. Ciclul se repetă la nesfârşit. Carcase goale merg pe stradă zilnic sătule de aşa-numita viaţă. Le numim oameni, însă câtă umanitate mai există în aceia? Depinde cât de profound au simţit ironia acestui dar şi în acelaşi timp coşmar numit existenţă. Apoi, aceleaşi vesnici întrebări. “De ce eu!? De ce mi se întâmplă mie!?” Însă aceste întrebări, oricât de poetic ar suna, au un singur răspuns, chiar foarte simplu. Pentru că sunt eu.

Cu o viteză uluitoare mă cuprinde oroarea. Disperare. Agonie. Tristeţe. Vinovăţie. “De ce!? De ce!? De ce!?” Aceeaşi întrebare repetată la nesfârşit, încercând să rupă o parte din mine, să mă lase infirmă de gândire, de simţire. Muşcă din mine, trasând răni în carne vie, încercând să mă rupă-n bucăţi, să-mi întunece raţiunea. Apoi… linişte. Realizarea este la fel de cruntă întotdeauna. Pentru că sunt eu şi nu altcineva. Simţirile atroce mă părăsesc, realizând că şi-au făcut treaba, lăsând plăgi deschise ce aşteaptă să fie alinate. Însă alinarea nu mai vine. Sau poate vine, dar prea tarziu. Singure, însă cu greu, plăgile devin, în timp, cicatrici, umbre ale rănilor odată suferite. Şi acum? Acum ce? “Nimic” îmi răspunde o parte din mine. M-am trezit la realitate. Durerea e ca un drog ce mă ţine pe linia de plutire. Nu mă lasă să mă înec în emoţii, fie ele fericite sau triste, mă aduce la viaţă, lasându-mă să-i simt gustul dulce-amărui. Şi totul se repetă. Cicatrici invizibile, dar încă dueroase, ce mustesc de dorinţa de a fi vindecate, se adună cu timpul. Până când nu mai au loc. Mult aşteptata vindecare nu-şi face apariţia. Şi ciudat lucru… nimănui nu-i pasă. Însă inimii îi pasă de faptul că altora nu le pasă. Altă lovitură a sorţii.  Aşa că hotărăsc să rămân singură. Încredere? În cine să am încredere? În cei care m-au abandonat şi m-au lăsat să sângerez pe caldarâmul umed? În cei care se prefăceau a-mi fi prieteni pentru a-mi lărgi rănile încă proaspete atunci când nu eram atentă? Şi dintr-o dată… totul are sens. Venim pe lume singuri şi tot singuri plecăm. Aşa că… fiecare tânjeşte la binele propriu. Însă, ce rost au emoţiile, sentimentele, prietenia, chiar dragostea? Ne umplu pur şi simplu singurătatea. Însă, fără ele, nu am mai fi răniţi. Trecători prin viaţă, ce trăiesc numai pentru scopul de a trăi suntem când realizăm asta. Căci trăirile vor fi adunate în subconştient, ascunse de ochii curioşilor, chiar şi de noi înşine. Nimic nu mă poate opri. Singurul ce mai funcţionează este creierul, devenind ca o maşinărie. De ce? Pentru că sentimentele nu aduc nimic bun.

“Bună, ce faci?” mi se adresează o întrebare, probabil din politeţe şi fără pic de interes. Sau poate invers, fără pic de politeţe şi cu mult interes pentru o bârfă nouă, un nou mod de a mă răni.

“Bine.” răspund absentă. Şi conversaţia se încheie.

Nimeni nu mă mai poate răni, am trecut de limita durerii. Fericire, da o simt. Durerea este însă o umbră mereu prezentă în gândurile şi în inima mea. şi asta nu se va schimba. De ce am fost atât de rănită de oameni care pretindeau a-mi fi prieteni? Simplu. Acelaşi răspuns întotdeauna. Pentru că sunt eu.

O mască a bunei dispoziţii, pusă pe o faţă ce e obosită de sentimente. Imaginea este tot ce contează? Da. Atâta timp cât oamenii vor şti cu adevărat ce simţi, vei fi o carte deschisă, vulnerabil şi neputincios. Oricine te va putea răni. Însă aşa… eşti de neatins. Nimic nu te poate răni adânc, zâmbetul este cel mai eficient mijloc de apărare. Şi toată lumea te va trata indiferent. Dar e un risc calculat şi asumat. Căci fiecare trăieşte pentru propria persoană şi nimeni nu te ajută atunci când ai nevoie. De ce te-ar ajuta? Nu are nimeni aşa o datorie faţă de tine, sau de mine, sau de altcineva. Chiar şi prietenii te pot înjunghia atunci când se simt încolţiţi… Sau poate uită că ţi-au fost prieteni. Ce vine către mine… să vină, nu contează, necazuri, bucurii, oricum nu vor ţine cont de dorinţele mele. Tot ce pot face este să încerc să mă bucur de acest lucru numit viaţă, înainte să mă distrugă complet, înainte să devin o papuşă fără suflet. De ce gândesc aşa? Pentru că sunt eu.

 

                                                       Autor:  Cătălina Golumbeanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *