Omul care a încuiat ușa

Omul care a încuiat ușa

 

Scrise ultimele cuvinte, apoi mâna obosită lăsase stiloul jos. Ideile cu care jongla erau prea grele și le scăpa înainte să le pună pe foaie. Purtase ochelarii de prea mult timp, iar acum o usturime familiară îi cuprinse ochii. ,,Trebuie să schimb lampa”, își spuse, dar știa că nu lampa era de vină. Luase pastila pentru artrită, cea pentru vedere, un paracetamol pentru durere, iar apoi pijamalele. Mai rămânea un lucru de făcut. Drumurile prin hol deveniseră atât de obișnuite, încât le făcea fără să mai aprindă becul. Aveau solemnitatea unui vechi ritual, iar el găsea un anumit comfort în ele. Cheia era înăuntru, o încercase și descoperise ușa de la intrare încuiată.

În ultimii ani somnul devenise o problemă dificilă, în pofida tuturor prescripțiilor medicului. În nopțile obișnuite nu venea ușor, nu era adânc și nu aducea odihnă, iar noptea de astăzi era una obișnuită. Nefiind nimic de făcut, privea tavanul cu ochii semi-deschiși, așteptând clipa în care se vor închide. În tot acest timp însă, un roi de gânduri nepoftite apărea. Aceasta era cea mai dificilă parte, când se găsea singur împotriva lor. Spre deosebire de gândurile din timpul zilei, pe care el le chema și le ordona pe o foaie, unde urmau un fir logic și sfârșeau într-o concluzie, acest tip de gânduri apăreau spontan, lipsite de temei, fără nici o legătură între ele, uneori doar sunete sau imagini disparate, alteori idei absurde sau vre-un sentiment impropriu, veșnic sfârșind într-un oftat adânc, sau într-o agitație ce inevitabil alunga somnul. În noaptea aceasta însă, o întrebare îl sculase din pat, adresată de o voce ce era și în același timp nu era a lui: ,,Oare am încuiat ușa?”. Își amintea că puse mâna pe cheie, apoi o învârtise încet, iar ușa era încuiată. Dar se putea ca această amintire să îl trădeze. Se putea ca ea să fie de acum două nopți, când făcuse același lucru. Oare își amintea fals? Posibilitatea exista, iar acum făcea din nou drumul pe întuneric, speriat de faptul că memoria s-ar putea să-l părăsească. Încercase cheia și descoperise, din nou, ușa încuiată. Petrecuse un moment în fața ei, uimit de acest impuls spontan ce-l determinase să vină aici. Știa că ușa e încuiată și totuși nu era absolut sigur de asta, iar pentru acest grăunte de nesiguranță se sculase din pat și o verificase din nou.

,,Culcă-te, bătrân fricos.” , își spuse, dar după câteva minute în pat realizase că somnul nu avea să vină. Aprinse becul și se așezase din nou la birou. Ochelarii erau unde îi lăsase, stiloul în repaos. Teancuri de hârtie amenințau să se răstoarne și totuși refuza să le mute. Construise un fort din ele în care se putea ascunde ori de câte ori scria ceva. ,,De ce nu dai spre publicație măcar o parte din ele?”, îl întrebase. ,,Mai trebuie să revizuiesc totul, mai sunt capitole de adăugat și încă mai aștept considerațiile unor prieteni de la facultate. În definitiv, mi-ar fi rușine să prezint lucrarea, în starea ei curentă, unui editor.” Minciunile însă nu reușeau să limpezească privirea fiului îngrijorat. ,,Dar dacă nu reușești să publici lucrarea? Lucrezi de douăzeci de ani la ea, unde e valoarea unui lucru pe care nu-l vede nimeni?”. Nu erau chiar douăzeci de ani, de fapt, erau paisprezece. Paisprezece ani de când publicase ultima oară, paisprezece ani de când plecase de la facultate, paisprezece ani de când ea murise. ,,În cazul acesta o vei publica tu post-mortem. Imaginează-ți doar cât de mult se va ridica valoarea ei atunci!” Minciuna aceasta venise ușor, dar era precum o rană ce sângerează la puțin timp după ce e provocată. Știa că valoarea unei lucrări nu crește sau scăde în funcție de autor, valoarea se află în cuvinte, în adevărurile enunțate cu precizie și claritate, în eleganța stilului, în inovație și în puterea ei de a lărgi orizontul cunoașterii. Îl irita nespus de mult atunci când o operă era apreciată relativ la autor, sau la suportul material, cum ar fi o primă ediție sau o semnătură. ,,O mâncare are același gust fie că îți este adusă de un rege sau de un ospătar, fie că îți este pusă pe o tavă de aur sau pe una de lemn!”, strigase la clasă. Totuși, folosise acum această minciună, deoarece nu dorea (de fapt, nici nu știa cum), să-i explice fiului său că nu mai avea vre-o intenție să publice. Nu știa cum să-i spună că are douăzeci și două de cărți revizuite. Ce cuvinte l-ar fi făcut să înțeleagă că scrisul e tot ce mai contează? Scufundarea într-un subiect ce revelează adevăruri ascunse, extazul în formularea concisă a unei soluționări, descoperirea unor noi lumi virgine ale cunoașterii și posibilitatea nesfârșită de expansiune. Cum oare ar fi putut transmite acest lucru unei persoane care nu a trăit așa ceva?

Oricât și-ar fi dorit, nu putea să ridice stiloul la ora asta, iar vederea îi era încă prea obosită ca să mai poată citi ceva. Oboseala se adunase din nou, poate că acum era suficientă pentru un somn odihnitor. Stinse lumina. Felinarul de afară arunca câteva raze portocalii printre jaluzele. Nu se mai auzea decât vântul ce bătea încet, iar undeva în distanță o pereche de pași. Închise ochii, dar încă mai putea să vadă camera. Mintea era conștientă, doar trupul era adormit. ,,Ai încuiat ușa?”, venise aceiași voce, ce era și nu era a lui. De data aceasta răspunsul era unul ferm:,,Da!”. Vântul sporise și promitea o furtună în curând. Pașii din distanță erau acum undeva mai aproape, călcau cu destulă putere ca să se audă clar peste vânt. Aveau regularitatea unui ceasornic și răsunau câte un pic mai tare, câte un pic mai determinat. Până când se opriseră. Ușa blocului scârțâise precum țipătul unei bestii lovite, apoi pașii își reluaseră demersul mecanic. Rezonau acum puternic pe scările blocului, dar nu mergeau nici mai repede, nici mai încet ca înainte. Se opriseră din nou, iar acum vocea îl întrebase neliniștită:,,Ai încuiat ușa?”. ,,Da.”, venise din nou răspunsul, dar nu la fel de ferm. Clic. Cleanța coborâse, iar dintr-o mișcare ușa se deschise. Încercase să se miște, dar trupul său înghețase. Nu putea produce nici măcar un țipăt. Ochii căutau alarmați prin cameră, în timp ce pașii se îndreptau spre dormitor. Încercase din nou să se miște, dar toate eforturile erau sisifice. Pașii se opriseră. Simplu spectator în propriul trup, își arunca ochii în toate direcțile, căutând o scăpare ce nu exista, iar un ultim gând striga indignat:,,Dar am încuiat ușa!”. Un întuneric viu inundase camera.

Bătrânul se trezise. Inima-i sărea în piept, iar pijamalele erau acoperite de transpirație. O afirmație(ce semăna puternic cu o întrebare), era repetată acum cu voce tare: ,,Am încuiat ușa. Știu că am încuiat ușa.” Pornise spre ea, cu certitudinea insurmontabilă că e încuiată, dar cu dorința de a demonstra acest fapt unui musafir invizibil. Puse mâna pe cleanță, trase, iar aceasta era… încuiată. ,,Vezi”, spuse, surprins să vadă că nu era nimeni lângă el.

,,Culcă-te, bătrân absurd”, dar somnul nu avea să vină. Privea străzile goale, doar praful aruncat ocazional de vânt. Blocurile alăturate nu prezentau o singură fereastră iluminată. O durere în oase și o înțepeneală a mușchilor promiteau ploaie curând. ,,De ce mi-am imaginat pași?”, motivul însă îl eluda, dar știa că undeva în el răspunsul trebuia să existe. Aprinse lampa de pe birou, luase o foaie, ridicase stiloul, iar apoi se oprise. Auzea încă sunetul puternic al pașiilor. Vedea întunericul ce inundase camera, posedând o materialitate aproape tangibilă ce făcea părul de pe brațe să i se ridice. Stiloul își pornise drumul:

,,Eseu(?) – Lămuriri asupra unui vis

,,Coșmarul”, de Henry Fuseli, este o clasică reprezentare a paraliziei în timpului somnului, în acest caz interpretată ca o vizitație demonică. În această noapte am trăit o asemenea experiență neplăcută și pot spune că înțeleg de unde această asociație cu o forță malefică.” Puse stiloul jos, amintindu-și din nou sunetul pașilor, la fel de viu ca înainte. ,,O serie de cauze pot sta la baza fenomenului încă prea puțin înțeles. Cel mai probabil dereglarea ciclului de somn.” Puse din nou stiloul jos. Cuvintele îi veneau greu, nu din lipsă de idei, acestea erau abundente. Dintr-o singură privire putea să vadă tot arborele eseului, începând cu rădăcina care era menționarea faimosul tablou, ce viza fascinația pentru subiect, cât și o interpretare populară. Chiar înainte să termine propoziția știa că avea să expandeze introducerea cu alte două exemple, unul din antichitate, celălalt din orientul îndepărtat, indicând prezența universală a fenomenului în timp și spațiu. Trunchiul avea să fie o prezentare științifică ce rezuma cele mai moderne teorii(avea deja în gând trei psihologi de renume), trunchi din care se puteau răsfrânge mai multe ramuri: manifestarea acestui fenomen în starea hipnagogică și în cea hipnopompică, intensitatea cât și verosimilitatea ridicată, natura coșmarurilor (căci doar coșmaruri erau menționate), în special temele comune, recurente, predispoziția la narcoleptici, diferitele remedii, începând cu leacurile din antichitate, trecând apoi la medicini alternative, iar în final la cele mai recente tratamente. Diferitele interpretări ale fenomenului reprezenta un posibil subiect interesant. În încheiere sublinia faptul că nu cunoaștem decât un fragment din sfera parasomniei, împreună cu pletora de beneficii (nu doar teoretice) pe care un studiu dedicat le-ar putea aduce.

Alte idei încă mai veneau, dar nu a mai pus pe foaie nici un gând. În schimb a pus ochelarii jos. Acel întuneric pe care îl văzuse, oricât de mult putea să îl raționalizeze, nu putea să îl nege. Chiar dacă acum era doar o plăsmuire, în clipa aceea fusese real, iar în scurta lui viață reușise să-i scuture ființa. Amintirea era ca o imagine arsă și apărea când închidea scurt ochii, iar sentimentul de neliniște din vis transcendase lumea onirică. Stiloul stătea sterp în mână, cuvintele neputincioase. Explicațiile nu ar fi ucis sentimentul, o simplificare nu ar fi trivializat experiența, iar teoriile nu ar fi cusut rana din suflet. Printre tumultul acesta, întrebarea își făcuse loc: ,,Oare ai încuiat ușa?”, de data aceasta însă nu o mai băgase în seamă. Își amintise de celălalt moment din viața lui în care simțise la fel.

Deasupra ușii stătea pânza neagră. Mâinile ei erau încrucișate, dreapta peste stânga. Pe piept, icoana sfințiță. Obiceiuri și tradiții care nu însemnau nimic pentru el, dar de care se îngrijise până la ultimele detalii, deoarece însemnau totul pentru ea. Liniștea dureroasă umplea acum apartamentul. Un eveniment atât de banal, prezent în viața fiecărui om, ,,un sfârșit necesar”, care acum îi spulbera orice pretenție pentru o gândire logică. Rațiunea se stinse ca un chibrit aruncat într-un ocean. Confuzie, frică, mânie, tristețe, neputință… ,,Unde este profesorul?”, era întrebarea pe care o auzise atunci? ,,Vezi crăpăturile tronului?”, era întrebarea pe care o auzise acum, spusă în vocea soției sale.

,,Despre ce vorbești?”

,,Când vălul alb zăcea peste chipul ei, ce ai simțit în acel moment?”

,,Nimic. Nu am simțit nimic. Știam că viața, lumea asta, totul este doar un fapt întâmplător ce se dizolvă în râul nepăsător al timpului.”

,,Nu, nu asta ai simțit în clipa aceea.”

,,Asta am crezut.”

,,Nu. Oricât ai încercat, oricât de credibile, raționamentele nu au reușit să spele semnificația momentului. Inima a cunoscut întotdeauna un adevăr diferit. Ce ai făcut?”

,,Am plâns.”, plecase capul, rușinat de mărturisirea pe care o făcuse.

,,Iar apoi ai spus niciodată. Niciodată nu vei mai simți la fel. Niciodată nu vei mai cunoaște neputința. Niciodată nu vei mai înghenunchia în fața inimii. În ziua aceea ai început să construiești tronul.”

Cu fața lipită de birou, se trezise brusc. Își mișcase maxilarul în cracmente gălăgioase, iar poziția nepotrivită se făcea acum simțită. Privise afară, era încă întuneric, iar vântul sufla și mai gălăgios. ,,Oare ai încuiat ușa?”, venise întrebarea. ,,Da, am încuiat-o!”.

,,Culcă-te, bătrân nebun.” Durerea din oase se accentuase, iar acum apăruse și o durere de cap. Înghițise încă două pastile și se întinse în pat, de data aceasta suficient de obosit pentru ca ochii să se închidă de la sine. Însă mintea tot nu era obosită, iar gândurile nu întârziau să vină.

,,…tendințele moniste și reducționiste ale gândirii moderniste (combinate adesea cu un polemism inflexibil)…” își făcuse loc primul gând. Părea atât de natural, încât pentru o clipă avea impresia că se află la birou. Înlăturase gândul, dar altul deja venise.

,,…am uitat să plătesc gazul. Trebuie plătit cât mai curând, 0,04% înmulțit cu…” Oprise gândul înainte să calculeze penalitățile.

,,…nu, nu poți să pui floarea acolo. Nu voi avea loc pentru dulap…” dar ea câștigase disputa. Pentru ce se mai certa acum?

,,…nu va înțelege niciodată cele mai simple concepte. E fără speranță, am făcut tot ce mi-a stat în putință…” Fața studentului era încă vie, până la ultimul pistrui. La fel și remușcarea, dar nu merita să treacă. Totuși, cine era el să îi nege visul? Era doar o diplomă, nu trebuia să distrugă viitorul unui om… Dar nu merita să treacă!

,,…Da, mi-am făcut temele.” Iar mama lui zâmbise.

,,Ai încuiat ușa!” De data aceasta nu era o întrebare. Era afirmația furioasă a soției, pe care o trezise în miezul nopții. Iar gândurile continuau, abia reușea să oprească unul, iar alte două răsăreau în locul ei. Se trezise cu fața în perină. Degete străine pipăiau un chip străin. ,,Al cui e chipul bătrânului acesta? Iar dintre toate vocile acestea, eu, cine sunt?”

,,Nici unul? Toți? Cel care pune întrebarea?” posibile răspunsuri deja îi treceau prin minte, atât de repede, încât deabia realizase că și acestea sunt o altă voce. Puse întrebarea, iar un alt cineva deja căuta răspunsuri.

,,Oare mintea mea mai are o minte?”

,,Numai una?”

Un fulger iluminase cerul. Un tunet asurzitor venise odată cu el. Iar apoi primul strop de ploaie. Frații lui urmaseră. Brusc toate gândurile încetaseră. Un soare ascuns contura norii negri. Ferestrele începeau să se lumineze, iar felinarele să se stingă. Oameni ascunși sub umbrele umblau străzile. O nouă zi. Analgezicele se făceau simțite. Fiecare mușchi se relaxase. Sunetele de afără veniseră ca o muzică bine primită. Pătura oferea o îmbrățișare caldă, iar chipul său încruntat se detensionase. Dar totul era o iluzie. Piciorul drept tremura agitat. ,,Nu… Te rog, nu… Te implor, nu… E încuiată. Știu că e încuiată. Știu sigur, știu! Nu am nici un dubiu!”.

,,Dar dacă nu e încuiată?”, iar această simplă întrebare îl silise. Lipit de ușa de la intrare, încercase cheia, iar și de data aceasta, ușa era încuiată.

,,Când ai ridicat mintea mai presus de toate, nu ai văzut crăpăturile din tron?”

,,De ce mă mai bântui? Ușa e încuiată…”

,,De ce o mai încui? Întunericul a intrat demult.”

 

de Spiller Sebastian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *