Non-cuvinte

Non-cuvinte

I

Au trecut 4 nori și 2 sori…și parcă a trecut puțin mai mult.

M-am pierdut, m-am regăsit, am murit și am înviat…cel puțin așa cred.

Te doare tare, te doare așa de tare, încât nu îți mai dai seama ce este durerea …până ajungi să te pierzi și să te salvezi .Să fii călăul și îngerul tău.Ai uitat să  mai vorbești, dar ai uitat și să mai  plângi. Nu mai ești materie, ești doar energie. Degetele tale tremură a neputință, genele tale cad ude peste ochi și iți acoperă goliciunea sufletului ca un embrion. Nu mai știi ce plângi și cum plângi, obrazul tău este o stradă pietruită, ploaia a șlefuit colțurile și acum este un teren neted.Da, vorbesc serios…parcă am văzut un fir de iarbă, un fulg de zăpadă… Strada ta a prins viață și tu odată cu ea. Și totuși nu… sau parcă da ? cine este el, cine este ea ? sunt oameni sau chipuri de ceară arse de o lumânare, o lumânare strâmbă, al cărei fitil a  fost ars înainte să cadă ceara.

 

Ia-ți tocurile și mergi pe ace…fă din ele culmi și stânci.

Este  singurul mod de a putea atinge cerul, dar cazi și nu știi de ce…oare urmele încă proaspete de buze de pe ciorap? ele sunt încă acolo, dar au mucegăit…miros a benzină și a formol…

Iei tocurile  și cauți Purgatoriul. Dar tu ești chiar el și nu poți să îl vezi, căci umbra ți-o calci.Începi să îți văruiești ființa…cu altul, cu alții, dar nu cu voi.Pereții se crapă și cad, căsuța voastră s-a topit sub o lampă veche.

Urli și te acoperi cu resturi.. te lipsești de piesele de puzzle și te faci sferă. Plângi.Ești fericită.Sunteți fericiți. Acum trăiești cu tine, prin tine, într-o arcuire perfectă. Dar sfera se rostogolește mereu…O iei de la capăt…rupi bucăți din tine și le așezi la întâmplare… pe o mușama ștearsă. Ironic, nu?

-Și nu te doare ?

-Nu știu… Am 3 piese…

-Lasă-mă, lasă-mă pe mine, îmi spune ea. Hai să lipim urechea în locul inimii și inima in locul ochilor.

-Înainte de asta, hai să topim ochii, ca să fie loc.

-Cum facem asta ?

-Simplu… ca și până acum, cu lacrimi. Dor.

 

II

Aseară mi-am luat sufletul în palme și l-am ocrotit.

Respirația mea caldă nu l-a ajutat, deși speram ca el să fie nemuritor.Am eșuat.

Am rupt fâșii din mine și am făcut un cocon tocmai bun pentru el.

Prea târziu…sufletul a înghețat. Mi-am lipit urechea de pieptul tău și am simțit lumina.

Am simțit vibrația ei cosmică, ceea ce mi-a dat aripi, iar sub aripile mele sufletul a încolțit şi venele tale firave au devenit rădăcini.

M-am plimbat pe ele cu degete mărunte și am găsit căldura.

Atunci, coconul s-a rupt și împreună am construit o seră pentru suflete moarte.Dar a început ploaia…. da, ploaia, s-a transformat în gheață…și, până la urmă, în sticlă pisată ce a rănit lumina, iar rădacinile         s-au rupt ca pânzele unei bărci de hârtie.

Am pus oglinzi în jurul nostru, dar aerul s-a condensat. Noi am uitat că avem trupuri și le-am căutat în aburi .

-Ba nu, este al meu.

-Ești sigură?

-Da, da, eu aveam o cicatrice pe genunchiul drept.

-Dar eu vreau cicatricea, tu poți păstra genunchiul.

-Bine, poți să o ai.

Dar niciunul nu știa ce îi apartine și ce nu. Era un mister greu de elucidat pentru două suflete.

Am pierdut tot și ne-am regăsit odata cu soarele.

 

II

Dragul meu, sufletul meu este o întrebare.

Gândurile mele caută să stingă, precum picuri reci de ploaie, vâlvătaia de incertitudini.

Propoziții, întrebări peste întrebări, răstălmăciri, toate înghesuite în buzunarul strâmt al clipei surpată în   povestea noastră… paradis pierdut.. Ne pierdem în propria beție de emoții și suflete..dar cum ne regăsim?

Mă întreb ce ar fi dacă nu aș mai putea vorbi niciodată. Dacă tu ai înţelege invaliditatea mea sufletească și nu ai lua-o ca pe un refuz al ființei mele.Dacă nu aș mai putea spune ,,te iubesc,ai rupe fâșii din tine, le-ai lipi de inima mea și ai aștepta să îți spun,,da, te iubesc,,?

Răspuns: Nu, iubita mea, te-aș modela din nou ca un Demiurg.Te-aș răsuci ca un păpușar, iar la sfârșit ți-aș dărui cuvântul .

III

Vreau să ascund lumina lunii într-o scoică și să o așez lângă urechea ta în zorii zilei .

Știu că sufletul tău înoată împreună cu îngerii în fiecare noapte într-un val tăcut şi tulbure, în timp ce trupul ţi-l abandonezi pe pământ să-i dea târcoale jivinele.Pielea ți se usucă de dor și devine cenuşă, ochii se scurg în lacrimi pe  nisipul rece, iar  două scoici le iau locul.

Ființa ta este acum casa unor raci.

Ești o epavă plină de alge verzi.Și totuși mai strigi:,,Pe mine cui mă lași?,,

Iar eu îți spun:

– Au crescut fire de iarbă în palma mea, le vezi, nu?

– Da, da, şi parcă sub unghii grâul încolțește…ochii tăi sunt plini de polen.

– Lasă-mă să îți smulg genele.

– Cum?

– Cu buzele.

– Care buze?

– Lumina mea stângă şi Lumina ta dreaptă.

– M-am pierdut…

– Unde ești?

– În tine.

– Și primăvara?

– În noi amândoi.

 

de Teodorescu Simina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *