ÎNȚELEPCIUNE – de Zagavei Emilia-Paula

                          ÎNȚELEPCIUNE
 

 


M-am trezit întrebându-mă ce este viața. M-am trezit privind soarele și nu
am simțit nici un licăr de bucurie. Am închis ochii și mi-am revăzut urâțeniile și frumusețile zilelor
trecute, iar sufletul a capitulat în fața suferinței. Fără să vreau lacrimile
au pus stăpânire pe ochii mei și au început să se rostogolească pe obrajii
obosiți de atâta durere, căutând răspunsuri imposibile. Am încercat să le înșir
pe firul vieții și mi-am împletit un colier de diamante străvezii. Fiecare avea
o poveste dureros de mișcătoare, fiecare era o părticică din mine. M-a zguduit
perfecțiunea naivă și fragedă a suferinței. Am cules toată roua vieții și mi-am
spălat trupul istovit de boli, sperând că acestea se vor risipi.
Sunt un fulg de nea ce se topește încet, încet și se transformă în lacrima
ce sărută obrazul destinului…. Un zâmbet stingher ce-și caută liniștea
printre muritori, un suflet naiv ce s-a rătăcit în labirintul necunoașterii….O
inimă îngenunchiată de prea multe ori de nepăsare și indiferență….. Un vis
pierdut undeva în trecut, o dorință obraznică uitată pe un peron al unei gări
părăsite.
Merg printre amintiri, de-a lungul
vârstelor, speranța fiindu-mi călăuză statornică.Cu ea am învățat
scăderea și împărțirea necazurilor, adunarea și înmulțirea zilelor frumoase,
iar mai târziu alfabetul dragostei, lecțiile de supraviețuire, de înțelepciune,
de bunătate, de dragoste și ură în fața cărora rămânem muți. Lecții care ne
ridică sau ne coboară, fiecare încărcată de misterul ei. Ne promitem adesea că
nu vom mai greși, că vom fi mai buni, mai drăgăstoși, mai iertători, mai
perseverenți. Trăim clipa, trăim povestea miraculoasei existențe, luptăm cu
morile de vânt, luptăm cu prejudecățile, luptăm cu noi înșine, luptăm cu bolile
ce mușcă cu lăcomie din trupurile noastre slăbite de dureri și greutăți.
Uneori învingem,dar prețul biruinței e prea mare.Uneori
pierdem și ne prăbușim în abisul vieții. E omenesc….asta înseamnă a trăi.
Condiția este să trăim frumos, să mulțumim celor ce ne acceptă cu toate
greșelile noastre, celor ce ne iubesc necondiționat.
Iubește, râzi, danseazăpe scena vieții, încarcă-te de lumină și de iubire, trăiește cu speranța de mai bine și impune-ți fericirea până când
o vei găsi fără efort,
când va veni de la sine, ca o parte din existențata.
Rămâi o poveste nemuritoare în sufletele tuturor.Ești la
fel de frumos ca dragostea pe care o dăruiești și ești la fel de înțelept
precum tăcerea pe care o lași în urmă atunci când vorbele nu contează.
Ai puterea să te reîntorci oricând la frumusețea copilăriei,
la visele inocente și mărețe,la prieteniile pure ce se legau în joaca fără de
sfărșit, la elanul și fericirea cu care ridicam oameni de zăpadă, la ridicarea
orașului fermecat din tarabele pieții. De ce adulți fiind pierdem toate aceste
bucurii și alunecăm în prăpastianefericirii? Unde rătăcim inocența jocului și puterea visului?
Zâmbește, fii fericit și mulțumește vieții că exiști. Viața e grea dar e și
frumoasă. Bucură-te de soare, de lună și de stele. Împletește-ti speranțele în
coliere multicolore și nu le lăsa la întâmplare să se prăfuiască. Crează-ți
vise și idealuri… apoi luptă să le transformi în realități.
Iubește-te și alintă-te, privește-te în oglindă și-ți
transformă chipul în cel mai apropiat prieten, fii sigur că nu te va trăda
niciodată. Croșetează amintiri și bucură-te de misterul lor. Lasă deoparte
răutățile lumii și păstrează-ți puritatea sufletului.
Nu te supăra niciodată pe viață, va veni timpul când o
vei ruga să-ți mai lase secunde. Nu dușmăni pe nimeni, nu se merită să-ți
otrăvești frumosul suflet. Îndepărtează oamenii egoiști și fățarnici și
trăiește pentru tine. Ura nu te ajută cu nimic, ura te îmbolnăvește și te
transformă în sclavul ei. Nu permite acest lucru. Învață să ierți, învață să
ignori răutățile lumii,  lasă inima să
iubească pentru a nu îmbătrâni.
 Vine un timp când vrei să faci pace cu tine,
când încetezi să mai alergi după trenul viselor și rămâi pe peronul nins de
realitate al vieții. Atunci te regăsești tu, cel care ești cu adevărat. Tu,
cel plin de griji și întrebări la care cu greu găsești răspuns.Tu, dezorientat
și secătuit de tristețe.Tu,irascibil și încărcat de prejudecăți. Tu, mereu
nervos și pus pe ceartă. Tu, cel care ai uitat să iubești și să te iubești. Tu,
cu sufletul încrâncenat de durere și dezamăgiri, Nu-ți place ce regăsești, nu te
iubești nici tu așa, nu poți accepta această transformare a ta.
Ce s-a întâmplat? Unde ești tu,
adevăratul tu? Unde te-ai rătăcit în poveste? Unde ai greșit drumul? Unde și
cine ți-a frânt visele și te-a transformat în străinul de astăzi?
Ce ai făcut cu viața ta? Când ai
pierdut acordurile viorilor din simfonia fericirii? Când ai fost ultima dată
fericit? Cum ai lăsat viața ta să alunece pe panta dezastrului?
Sufletul îți plânge, lacrimi fierbinți
arzând inima. Crivățul tristeții acoperă pajiștile arse de seceta viselor. De
când nu ai mai visat? Ești îngenunchiat de neputința ta care a dus la acest
dezastru. Plângi hohotind până când ochii își golesc rafturile de lacrimi.
Încerci să te regăsești, să vezi dacă mai poți repara globul de smarald al
vieții. Așa nu se mai poate…. până aici….GATA.
În tine încep războaie crunte, ai mult
de luptat, ai multe de îndurat, ai multe de trăit. Grăbește-te, viața e scurtă,
adună ce mai poți din ea și începe să refaci colierul rupt al vieții, punând pe
ața destinului perlele speranței, iubirii, fericirii, bunătății, înțelepciunii.
Dar nu uita de miracolul visului. Visează, făurește romane de înțelepciune și
trăiește fiecare capitol intens și profund. Învață din greșeli și nu le repeta.
Urcă în trenul speranței și regăsește
tot ce ai pierdut. Nu amâna. Mâine s-ar putea să fie prea târziu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *