Dragostea…un musafir

„Dragostea…un musafir”

Urlând cu glasul ei albastru ca de piatră,
cu braţele amândouă, de gât îi stă înconjurată
şi-o lacrimă mai lasă, să-i cadă dintr-o dată,
pe fruntea lui cea rece…moartă.

Şi sta copila singură, îngenuncheată
la cap de pat, plângând amarnic,
strigându-şi îngerii ce azi nu o mai iartă,
să-i mai dea o clipă… dar zadarnic.

Un ceas pierdut de-ar fi avut,
să-i poată împărţi tăcerea
şi toată viaţa chiar de a trecut,
n-ar mai fi fost aievea.

Lăsându-şi lacrimile-n şir, fugind, să-i cadă,
pe chipul blând, bătut de soartă
şi-a aruncat, copila, greu, privirea goală,
strigând la cer năpraznic, să se audă:

„De ce tu, Doamne mai îngăduieşti
a-ţi trimite sfinţii din cerurile împărateşti,
să-i faci părtaşi a noastrei mari iubiri.
plictisiţi de viaţă, pentru noi doar musafiri?”

 

de Erdo Ana-Maria

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *