Despărţire

Iubirea mea tristă şi rece,

acum, cînd e totul pierdut,

oceane de timp vin săînece

acordul acesta tăcut.

 

Nu e nici măcar despărţirea,

ci spaima de după război,

cînd, liberi şi singuri, iubirea

o vom îngropa-o cu noi.

 

Au fost bătălii fără larmă,

acum sîntem doi poli opuşi,

rămîi tu, deci, focul de armă,

eu, sîngele de pe mănuşi.

 

Noi umbră ne-am fost şi lumină,

şi ochi, ca şi lacrimă-n zbor,

legendei de moarte şi vină

eroi i-am rămas în decor.

 

Ţi-ai luat, la plecarea în lume,

bagajul, cu inima mea,

adu-mi-o ‘napoi, să-ţi pot spune

că eu îţi sînt noapte şi stea.

 

Vom fi animale bolnave,

vom fi ţipăt mut de pumnal,

în fiece zi, pe epave,

scrutînd ţărmul val după val.

 

Ce să ne mai spunem acuma?,

a-ţi scrie un gînd nu mai văd,

căci ochii tăi negri ca huma

mi-au luat ochii-albaştri-n prăpăd.

Sărutul rămîne la mine,

am să ţi-l trimit la sfîrşit –

o pasăre albă spre tine…,

deschide-i, căci eu am murit.

 

de Dragos Niculescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *